INTERVIU: Ioan Es.Pop - Vocaţia mea este de călător pe dinăuntru,un om care umblă mai mult în genunchi

Poetul Ioan Es. Pop, care a participat la Zilele Culturii Române la Dublin, a declarat într-un interviu acordat MEDIAFAX că vocaţia sa este de "călător pe dinăuntru, un om care umblă mai mult în genunchi", povestind că a venit în Bucureşti ca urmare a unei "disperări în stare pură".

Share pe Facebook 918 afişări

Ioan Es.Pop (Imagine: Arhiva Mediafax Foto)

Poetul Ioan Es. Pop, care a participat la Zilele Culturii Române de la Dublin (7 - 25 octombrie), unde a vorbit despre România şi tradiţiile ei, a povestit că, în tinereţe, a fugit la Bucureşti pentru că altfel fie avea să moară "foarte, foarte repede", fie urma să se degradeze la fel de repede, fie ar fi eşuat în ceea ce visa să fie.

Visul lui Ioan Es. Pop era de a-şi "ajunge din urmă vocaţia", cea de scriitor. "Ştiam că numai aici (în Bucureşti, n.r.), în această lume de scriitori, scriitorii sunt nişte perdanţi, dar între aceşti perdanţi îmi puteam eu construi acel mic succes care se numeşte împlinirea vocaţiei. Am venit aici ca să-mi pot materializa vocaţia", a relatat poetul.

Ioan Es. Pop a vorbit şi despre Bucureştiul lui, unul "mai puţin înălţător". "Vocaţia mea este de implorator, de călător pe dinăuntru şi un om care umblă în genunchi mai degrabă decât pe picioarele lui şi din genunchi Bucureştiul se vede mai puţin înălţător decât îl vede Peter (Hurley, n.r.). Bucureştiul meu este un pic mai tragic decât Bucureştiul lui", a completat autorul.

De perioada în care a fost muncitor necalificat la Casa Poporului, Ioan Es. Pop îşi aduce aminte că a lucrat acolo pentru a supravieţui în primele luni de locuit în Bucureşti. "(...) dar în tot acest răstimp, în paralel, scriam. Scriam noaptea pe genunchi, în patul ca de spital de la căminul de nefamilişti unde am locuit destul de multă vreme, vreun an şi jumătate", a mai spus acesta. "Este o lume pe care pentru mine măcar am salvat-o, scriind despre ea", a povestit Ioan Es. Pop despe perioada care se regăseşte în poemul "Olteţului 15, camera 305".

 

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de poetul Ioan Es. Pop:

Reporter: După "Unelte de dormit", din 2011, nu aţi mai publicat nimic...

Ioan Es. Pop: Ba da. Se numeşte "1983. Mars/ 2013. Xanax". Este un volum de recuperare. Am primit de la o colegă de facultate din anii '80, de la filologie din Baia Mare, o copie după o pagină dintr-o revistă literară, revista Nord a Universităţii din Baia Mare, unde am publicat şi am şi uitat de ele o pagină de poeme. Când le-am văzut, am zis că încă merită aşezate în pagină. Bazându-mă pe acele poeme, am scris o pereche la 30 de ani după, în 2013. Prima parte se numeşte "1983 Marş".

Reporter: "Marş" venind de la interjecţie sau nu?

Ioan Es. Pop: Nu, nu este interjecţia. Este vorba de un marş, este vorba de o înaintare, despre o călătorie sub formă de marş.

Reporter: Şi de ce xanax?

Ioan Es. Pop: Xanax este experienţa de după 30 de ani cu nenorociri personale, cu încercări de a le alina şi xanaxul a fost un prieten de moment, o doză de alinare şi care mi-a folosit la un moment dat ajutându-mă să supravieţuiesc. Acest volum care este interfaţat de un text critic al lui Răzvan Voncu, a apărut în 2013, evocând cei 30 de ani scurşi între acea publicare din revista Nord şi anul în care mă aflam.

Reporter: Până la 36 de ani, când aţi debutat, aţi scris foarte mult.

Ioan Es. Pop: Enorm.

Reporter: Aţi spus la un moment dat că nu meritau acele scrieri să fie publicate. Nu vă gândiţi totuşi să le publicaţi?

Ioan Es. Pop: Multe dintre ele nu mai există, pentru că, fiind un etern migrant, mutându-mă dintr-o chirie în alta, fie le-am pierdut pe drum, fie le-am abandonat în locurile pe unde am stat. Şi aşa că mai am câteva caiete, câteva din care am încercat să extrag ce se mai poate extrage după ce am scos esenţa în cărţile anterioare. Mai este ceva, dar mai las şi pe alţii să scoată mai târziu sau poate niciodată.

Reporter: Înainte de a fi scriitor, aţi fost profesor şi povestea Stephen Collins că aţi lucrat la Casa Poporului. Cum aţi văzut dumneavoastră prin ochii unui profesor, prin ochii unui om care a citit mult, perioada de la Casa Poporului?

Ioan Es. Pop: M-am angajat muncitor la Casa Poporului după şase ani de predat limba şi literatura română în localitatea Ieud din judeţul Maramureş. Am venit aici (Bucureşti, n.r.) în 1989, toamna, pentru că eram total disperat, era disperare în stare pură.

Reporter: De unde atâta disperare?

Ioan Es. Pop: Din cauza tuturor lucrurilor care nu mergeau în viaţa mea. Şi personale, şi cele de context. Nu mergea nimic.

Reporter: Deci, aţi fugit?

Ioan Es. Pop: Am fugit ştiind că, dacă nu plec, fie voi muri foarte, foarte repede, fie mă voi degrada la fel de repede, fie voi eşua în ceea ce visam eu să fiu, adică să îmi ajung din urmă vocaţia, cea de scriitor. Ştiam că numai aici, în această lume de scriitori, scriitorii sunt nişte perdanţi, dar între aceşti perdanţi îmi puteam eu construi acel mic succes care se numeşte împlinirea vocaţiei. Am venit aici ca să-mi pot materializa vocaţia. Eu nu scriu de la 30 de ani, scriu de la 14 ani. Trebuia neapărat să ajung la Bucureşti, pentru că simţeam că numai aici, pe câmpul de luptă adică, voi izbuti în micile izbânzi. La Casa Poporului am lucrat ca să supravieţuiesc în primele luni de şedere în Bucureşti, dar, în tot acest răstimp, în paralel scriam. Scriam noaptea pe genunchi, în patul ca de spital de la căminul de nefamilişti unde am locuit destul de multă vreme, vreun an şi jumătate.

Reporter: De acolo provine "Olteţului 15, camera 305"?

Ioan Es. Pop: Este o adresă exactă. Căminul nu mai există acum, a fost transformat în altceva. Nici oamenii de acolo nu mai sunt acolo. (...) Este o lume pe care pentru mine măcar am salvat-o, scriind despre ea.

Reporter: În acea poezie este şi versul "Viaţa se bea şi moartea se uită". La fel credeţi şi acum?

Ioan Es. Pop: Acum nu mai trebuie să cred, pentru că e deja scrisă. Nu mai aspir să scriu acest vers, dar atunci au fost cele mai amare şi cele mai frumoase clipe din viaţa mea, ca scriitor. Atunci am scris prima mea carte, unii spun că este cea mai bună, eu zic că toate sunt surori între ele, "Ieudul fără ieşire", atunci am cristalizat, am finalizat această carte, în acele zile foarte grele şi fără orizont pentru că orizontul nu se deschisese. Eu trăiam, deşi eram la Bucureşti, trăiam în închiderea din acel Ieud metafizic pe care l-am proiectat în acel volum. Acest vers şi alte asemenea le-am scris în anii foarte grei, sfârşit de '89 până în 91. Eu am predat cartea în '90, dar ea a apărut în '94.

Reporter: Spuneaţi că, dacă aţi vrea să retrăiţi o zi, aţi vrea să o retrăiţi pe cea în care aţi scris acest vers... Ziua când aţi scris versul are o semnificaţie?

Ioan Es. Pop: Întâmplător, nu. Ea este semnificativă tocmai pentru că am scris acest vers pe durata ei. Mă aflam de această dată nu eram la cămin, eram într-o cămăruţă de 1,6 metri pe 2 metri, undeva prin Piaţa Lahovari, în perioada acea chiriaş principal era poetul Lucian Vasilescu şi, într-o seară, când Lucian era plecat la Ploieşti, unde încă domicilia, am trăit această revelaţie. Mi-a ciocănit în uşă şi am trăit o asemenea stare de fericire, de beatitudine, încât am ştiut că aceasta este o revelaţie. De asta este acea zi semnificativă, prin asta este specială, prin faptul că nu aş mai putea şi nici nu aş fi putut scrie înainte un asemenea vers.

Reporter: Aţi mai avut revelaţii după acel vers?

Ioan Es. Pop: Am mai avut. Şi înainte şi după. Dar de acesta îmi aduc aminte cu acurateţe şi astăzi.

Reporter: Peter Hurley spunea (la o dezbatere din cadrul Zilelor Culturii Române la Dublin, n.r.) că vede Bucureştiul foarte prietenos . Dumneavoastră cum îl vedeţi acum şi cum a fost prima întâlnire cu Bucureştiul?

Ioan Es. Pop: Peter Hurley este prin definiţie un explorator din familia strămoşilor lui care au fost lupi de mare, au fost corsari, au fost mari exploratori. El are această vocaţie şi nu întâmplător, graţie acestei vocaţii, a avut îndrăzneala şi fericirea de a călători de la Săpânţa, din nordul Maramureşului, până la Bucureşti, vreo 650 de kilometri pe jos. Este natura unui explorator. Vocaţia mea este de implorator, de călător pe dinăuntru şi un om care umblă în genunchi mai degrabă decât pe picioarele lui şi din genunchi Bucureştiul se vede mai puţin înălţător decât îl vede Peter. Bucureştiul meu este un pic mai tragic decât Bucureştiul lui.

Reporter: Aţi citit (din volumul, n.r.) "Năneşti". Cum este drumul acum către Năneşti?

Ioan Es. Pop: Am avut aseară, între primele două poeme, unul care a vorbit de neputinţa de a intra într-un spaţiu, adică Năneştiul, care este povestea unei călătorii cu o destinaţie unde nu se poate ajunge în niciun chip, şi Ieudul, un spaţiu fără ieşire. Un spaţiu fără intrare, unul fără ieşire. Evident că amândouă sunt sublimări poetice ale unor spaţii reale, se poate intra în Năneşti, dar nu pe drumul meu, se poate ieşi din Ieud, dar nu pe drumul meu.

Reporter: Amândouă sunt în Maramureş, zona de unde sunteţi dumneavoastră. A fost această zonă pentru dumneavoastră un spaţiu fără intrare şi fără ieşire?

Ioan Es. Pop: A fost chiar dacă am plecat de acolo, am plecat de acolo cu tot acel Ieud fără ieşire, care încă locuieşte în mine, deci din el nu se poate ieşi, şi cu acest Năneşti, care m-a umplut de frustrarea de a nu fi putut intra în el la modul personal, poetic. Evident că, din punct de vedere geografic, fiecare dintre cele două localităţi este accesibilă, tuturor, mai puţin mie.

Reporter: Aţi spus de poemele citite. Aţi recitat aseară şi poemul "Dincolo". Aţi fost fascinat în perioada comunistă de ceea ce înseamna "dincolo"?

Ioan Es. Pop: Toţi am fost fascinaţi. Tocmai pentru că era un spaţiu interzis nouă, oamenilor de rând. Lucrurile la care visam, iar odată cu ieşirea noastră sau deschiderea noastră spre "dincolo", când am spus că acel "dincolo" s-a mutat tot mai dincolo în aşa fel încât noi, când am ajuns în acest dincolo, nu l-am găsit, pentru că el era proiecţia noastră, a imaginarului nostru. Făcea parte din visul nostru, pe noi ne-a întâmpinat nu un vis, ci o realitate, care a fost foarte dură.

Reporter: Dar acum? Mai există "dincolo"?

Ioan Es. Pop: Da, dar dincolo de dincolo. El locuieşte clar în noi şi cred că încă doarme, dar într-o zi poate vom reuşi să-l trezim. Sau poate că el este treaz, dar nu îi acordăm noi atenţie. Nu avem timp de el.

Reporter: Aţi scris şi "Mă întorc acasă după ani şi ani", poezie în care spuneţi că nu aţi câştigat nimic.

Ioan Es. Pop: "şi mă întorc cu o plasă goală în mână/ şi iese ea la poartă şi îmi zice păi,/ dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câştig,/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câştigi cât alţii în patru
şi uite că acum n-aduci nimic./ ba, uite, dragilor, chiar nimic am câştigat./ şi aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăştia doi ani.

Reporter: Ce aţi câştigat după aceşti mulţi ani de poezie?

Ioan Es. Pop: O limpezire de sine, o anume limpezire de sine de care aveam nevoie, nu cred că toţi oamenii au enormă nevoie de sine şi de limpezirea de sine, dar, în ceea ce mă priveşte, am avut şi am în continuare nevoie de o mare limpezire de sine pentru a înţelege, pentru a mă putea echilibra, pentru a putea sta în cei doi genunchi pe care ai am, nu doar în unul, pentru a prinde o noimă din ceea ce poate însemna lumea din jur şi relaţia mea cu aceasta. Şi cu mine însumi.

Reporter: Şi cine lasă până la urmă poezia? Învingătorii sau învinşii?

Ioan Es. Pop: "Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia istoria celor învinşi". Învingătorii şi învinşii, la modul fizic, au acelaşi drum. Se ştie. Sfârşim toţi acolo, dar destinul merge înainte şi povestea merge chiar şi fără noi, dar cu ceva din noi dacă am lăsat acea urmă scrijelită pe hârtie sau pe realitate.

 

Ioan Es. Pop este un poet şi publicist. A absolvit, în 1983, Facultatea de Filologie, secţia română - engleză, a Universităţii din Baia Mare. A debutat în 1994, cu volumul de poeme "Ieudul fără ieşire" (Editura Cartea Românească).

De asemenea, a colaborat cu revistele Luceafărul, Nouăzeci, Tribuna, Astra, Contemporanul, Vatra şi Convorbiri literare.

Printre cărţile lui Pop se numără "Porcec" (editura Cartea Românească, 1996, Pantelimon 113 bis, editura Cartea Românească, 1999 - premiul Academiei Române; premiul USR; premiul pentru poezie al Oraşului Bucureşti), "Podul", antologie (editura Cartea Românească, 2000), "Petrecere de pietoni" (editura Paralela 45, 2003 - premiul USR; premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România), "Confort 2 îmbunătăţit", împreună cu Lucian Vasilescu (Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004), "Lumile livide/The Livid Worlds" (Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere de Nathaniel Smith, K. Shaver şi Ion Creţu), "No Exit" (antologie, Editura Corint, 2007).

Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat pe scriitor poetul lunii august 2010.

În 2011, Ioan Es. Pop a fost desemnat câştigătorul premiului Cartea de Poezie a anului, pentru volumul "unelte de dormit. cu 10 desene de Dumitru Gorzo" (Editura Cartea Românească), la Gala Tinerilor Scriitori.

Share pe Facebook

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
IOAN ES. POP ,
POEZIE ,
Versiunea: mobil  |  completa

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.

ULTIMA ORĂ
IREAL! Vestea STUPEFIANTĂ pe care Gabriela Firea a primit-o în această dimineaţă. „Este o URGENŢĂ ZERO”
mediafax.ro
Închide