Criza din Grecia, o consecinţă a existenţei monedei euro?

Reputatul profesor de economie de la Harvard arată, într-un comentariu publicat de Financial Times, că actuala criză a datoriilor de stat este în acelaşi timp "un produs al succesului euro, dar şi al eşecului monedei unice".

Crearea zonei euro şi-a atins efectul scontat, asigurând finanţare la dobânzi scăzute, într-o monedă stabilă, pentru statele considerate demne să intre în zona euro şi pentru companiile şi populaţia de acolo.

Însă liderii UE au fost, în opinia reputatului economist, prea indulgenţi atunci când au acceptat să "îndoaie" regulile pentru a facilita adoptarea valutei unice în unele ţări cu o "istorie financiară pătată".

Potrivit cercetărilor efectuate de Rogoff alături de Carmen Reinhart, profesor de economie la Universitatea din Maryland, o ţară trebuie să treacă printr-un proces dureros de tranziţie care poate dura până la 75 de ani înainte să "promoveze" de la statutul de economie emergentă.

"Douăzeci de ani fără, să spunem, o criză a datoriei de stat este o realizare semnificativă, dar nu e nici pe departe suficient pentru a declara definitiv că o ţară este acum «absolvent». Grecia şi-a rezolvat ultimul default suveran la mijlocul anilor '60, iar Portugalia a avut un program cu FMI relativ recent, în 1984. Istoria modernă a Spaniei este mult mai favorabilă, deşi această ţară deţine recordul cu mai mult de 12 episoade de default suveran independent", scrie Rogoff.

"Experimentul zona euro" a fost, de fapt, o încercare de a accelera procesul de "promovare" prin apariţia unei "momeli" - moneda unică - şi a unei ameninţări pe măsură - reguli mai dure de bailout.

"În loc de a trebui să demonstreze tărie de caracter şi responsabilitate prin decenii de surplusuri şi de scădere a nivelurilor datoriei de stat (aşa cum a reuşit Chile, spre exemplu), membrii zonei euro au avut voie să-şi mănânce liniştiţi tortul. În loc de a plafona datoria publică la 90% din PIB, ca o ţară emergentă «normală», Greciei i-a fost permis să-şi urce datoria de stat la peste 115% din PIB. O cifră chiar şi mai uimitoare este raportul dintre datoria externă totală a Greciei şi PIB, care a depăşit 170%, din sectorul public şi cel privat (...) Majoritatea statelor emergente au probleme şi dacă datoria de stat ajunge la 60% din PIB. Datoriile externe ale Spaniei, Portugaliei şi Irlandei ar fi uriaşe, dacă aceste ţări ar fi judecate ca economii emergente", avertizează Rogoff.

Astfel, Europa şi Fondul Monetar Internaţional speră că vor putea evita un eventual default suveran în zona euro, însă acest obiectiv nu este unul uşor de atins, un astfel de scenariu fiind mai degrabă o excepţie de la regulă, notează economistul, aducând ca exemplu cazurile Argentinei, Indoneziei, Uruguaiului şi Republicii Dominicane, care nu au reuşit să evite default-ul deşi s-au supus unor programe şi acorduri cu FMI.

Au existat pe de altă parte şi cazuri excepţionale, respectiv Coreea de Sud, Turcia şi Mexic, care au reuşit să evite la limită insolvenţa datorită ajutorului extern.

Dacă Europa va reuşi să se încadreze la excepţii depinde de o gamă largă de chestiuni politice, sociale şi economice care nu sunt uşor cuantificabile, notează profesorul.

"Economiştii au un nivel limitat de a înţelege de ce naţiunile suverane îşi plătesc datoria externă, din moment ce nu există vreo autoritate juridică supranaţională care să le oblige să facă asta. Cauza default-ului suveran este de foarte puţine ori lipsa banilor. De obicei, şi desigur în Europa sudică de astăzi, problema este voinţa de a plăti. Într-un caz renumit, dictatorul român Nicolae Ceauşescu şi-a forţat poporul la mai multe ierni reci fără căldură pentru a restitui, în anii '80, nouă miliarde de dolari datorate băncilor internaţionale. Dacă ar mai fi aşteptat câţiva ani, România ar fi putut beneficia probabil de aceeaşi clemenţă financiară de care s-au bucurat multe alte state la sfârşitul acelui deceniu. Faptul că o ţară îşi poate plăti datoriile nu înseamnă că va şi opta pentru asta", scrie Rogoff.