Ion Cristoiu: Fatalismul românesc

Destin. De mai multe ori am dezvăluit, prin interviuri şi articole, poveştile tatălui meu despre cel de-al doilea război mondial. La făcut de la un capăt la altul. A mers pînă la Cotul Donului cu Mareşalul Antonescu şi apoi, sub regele Mihai, pînă în Tatra. A fost rănit la Dalnik şi a căzut prizonier în Cehoslovacia. Primii care mureau, susţinea taică-meu, erau intelectualii. Motivul? Se teme de moarte. Nouă ăstora de la ţară, nu ne era frică. Dacă ţi-e scris să te duci, mori şi-ntr-un adăpost de beton armat. Se desprinde ceva din tavan şi-ţi cade-n cap. Aşa că noi n-aveam teamă. Şi de aia nici nu muream ca intelectualii. Peste fatalismul ăsta ţărănesc, am dat în schiţa „Planul lui Dulhan“, din volumul Frunze-n furtună , publicat de Sadoveanu în 1920. Eroul prozei, Dulhan, e un ţăran ajuns în Războiul de Reîntregire. Scriitorul îl descrie astfel:

„Între oamenii aceia mîhniţi şi îndrăzneţi aveam acolo pe unul - Dulhan. Era un soldat prost, lat în umeri, cu ochii blajini, cu obrazul ars de soare. Vorbea încet, umbla moale, bălăbănindu-şi mîinile mari, - nişte labe bătătorite şi negre, cu degetele noduroase.“

Filosofia soldatului e simplă. Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus! De aceea, sergentul său, Danţuş, deşi făcuse pînă atunci război, nu glumă, moare retezat de o mitralieră, ce-şi făcuse cuib într-o colibă ​​din scînduri, odaie , cum îi ziceau soldaţii:

„«Uite, domnule locotenent, îmi şopti deodată Dulhan; aici este un brăduţ rupt. Pe aici am trecut noi, drept azi e săptămîna, cu domnu' sergent Danţuş, la odaie . El rîdea şi spunea cîte-o drăcie. Cîţi nemţi şi unguri călcase el, domnule locotenent, să am eu atîtea oi, aş fi om de samă, domnule locotenent, şi m-aş alege dipotat ... Dar ia fost scris să-l muşte şi pe el căţeaua. Nu sa mai întors. Totdeauna viaţa noastră-i în mîna lui Dumnezeu. Nu-i aşa, domnule locotenent? » -Aşa-i, Dulhan.“

El, Dulhan umblă însă fără nici o echipă, convins că destinul lui e deja scris:

„ « De-aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul ista fără teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărît şi trudit, pot cădea oricînd subt o tufă. Cine să-ntrebe de mine? Unde-i Dulhan? Nu mai este Dulhan. Trec ceilalţi şi el rămîne. Pot să pier oricînd şi la mine-n sat, în Vrancea, poate n-ajunge nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd nevasta şi copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde glonţul de mine, domnule locotenent, cum nu se prinde nuca de părete. Păn' ce-a zice Dumnezeu destul , trebuie să năcăjim şi să nu facem datoria! » „.

*

Impact. Citesc de zor în Istoria ilustrată a omenirii despre impactul căilor ferate asupra omenirii.

El aminteşte într-un fel de impactul drumurilor romane, aşternute de inginerii care însoţesc Legiunile, asupra teritoriilor cucerite. Triburile risipite în spaţii sălbatice, războindu-se între ele cînd nu se ignoră reciproc, se unesc într-un fel.

Căile ferate contribuie, în plan social-economic, la:

1) Dezvoltarea unor zone condamnată la mizerie, sărăcie şi uitare.

2) Făurirea – conştiinţei comunitare prin schimburile de persoane datorate legilor între diferite teritorii.

3) Sporirea industrializării.

Întîmplător, absolut întîmplător, mă abordează la BAR un tînăr al numărului cuprins în prezentare, nu-mi spune nimic: Stănescu. Abia după ce-mi destăinuie că-i autorul unui material din Historia despre Gara Ploieşti Vest îmi amintesc c-am citit cu interes textul. Ţinînd de Istoria mică, mult mai interesantă decît Istoria Mare, articolul dezvăluia coşmarul întruchipat pentru autorităţile locale de popasul obligatoriu al trenurilor oficiale. Primarul se vedea obligat, ori de cîte ori ajungea în gară Trenul Regal, să strîngă lume pentru a-şi manifesta simpatia faţă de Înalta Faţă.

Din taifasul de pe hol aflu că tînărul e doctor în Căile Ferate, că lucrează la o monografie a Oraşului Ploieşti şi că ar mai putea scrie articole precum cel deja predat.

Cînd îi spun că am nevoie de o Istorie a Căilor ferate în Istorie, recunoaşte că avem istorii ale Căilor ferate, scrise însă de ingineri şi lovite, astfel, de tehnicianism.

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro