OPINIE Sarcasticul sfat al lui Trump: Make France Great Again

Trump se referea la un interviu dat de omologul său francez în care acesta susţinea că Europa trebuie să se protejeze în raport cu China, Rusia şi chiar SUA, ţinând cont de ieşirea recentă a Americii din tratatul de dezarmare nucleară. Declaraţiile lui Emmanuel Macron l-au iritat pe Trump, care le-a interpretat drept nouă pledoarie pentru o armată europeană, de data aceasta cu nuanţa că o asemenea armată ar urma să apere Europa inclusiv de SUA, altminteri partenerul europenilor în NATO. „Şi apropo, nu e ţară mai naţionalistă decât Franţa, cu un popor foarte mândru – şi pe bună dreptate! Make France Great Again!” încheia Trump sarcastic, vrând să sugereze că în loc să se preocupe de politica externă a UE inventariind inamici reali şi imaginari, Emmanuel Macron mai bine ar încerca să vadă ce nu merge bine în ţara lui. Seria de comentarii pe Twitter ale lui Trump data din 13 noiembrie; peste doar câteva zile, Macron avea să vadă din plin ce nu merge bine în ţara lui, odată cu demonstraţiile violente ale mişcării „vestelor galbene” contra creşterii accizelor la carburanţi.

A fost prima dată în această lună când cineva de la vârful politicii americane dădea sfaturi unei mari puteri europene. A urmat fosta contracandidată a lui Trump, Hillary Clinton, care a declarat pentru The Guardian că, deşi generozitatea cancelarului german Angela Merkel faţă de refugiaţi este de admirat, Europa „trebuie să lanseze un mesaj foarte clar că nu mai este capabilă să ofere în continuare refugiu şi sprijin pentru aceştia”, întrucât, dacă nu reuşeşte să controleze situaţia, chestiunea imigraţiei va continua să agite apele în politică, alimentând voturile pentru partidele populiste. „Cred că Europa trebuie să aducă sub control migraţia, pentru că de aici s-au inflamat spiritele”, a spus Clinton. Ulterior, The New York Times a publicat un articol de opinie intitulat pe şleau „E vremea ca Angela Merkel să plece”, cu argumentul că Merkel, odinioară omul care rezolva problemele cauzate de alţii, este acum incapabilă să rezolve probleme cauzate de propriile ei decizii, „dovedind o lipsă deprimantă de talent de a le vorbi convingător germanilor într-o vreme când aceştia devin tot mai ostili unii faţă de ceilalţi” din cauza crizei refugiaţilor, a ascensiunii extremei drepte şi a creşterii inegalităţilor sociale.

Am citat aceste mesaje tocmai fiindcă, deşi vin din direcţii ideologice opuse, transmit acelaşi lucru: epoca în care liderii europeni se puteau întrece în planuri nobile şi grandioase pe termen lung pentru Europa fără să le pese de adevăratele griji de acum ale electoratului lor se cam duce. Articolul din The New York Times aminteşte de incidentele din august de la Chemnitz, când extrema dreaptă a organizat proteste violente după ce un localnic a fost înjunghiat de un imigrant; Angela Merkel nu s-a deranjat să viziteze oraşul decât după aproape trei luni, iar când a făcut-o, a vorbit atât de lemnos, încât un cetăţean a comparat-o cu fostul lider comunist est-german Erich Honecker. Comentariile lui Trump despre scăderea popularităţii lui Macron în condiţii de şomaj ridicat vorbesc despre aceeaşi realitate: sigur că extrema dreaptă a încurajat mişcarea „vestelor galbene”, dar încurajările au avut succes tocmai fiindcă ideea partidului lui Macron de a creşte accizele ca să-i împingă pe francezi să folosească maşini scumpe şi nepoluante a apărut ca o dovadă în plus de indiferenţă a unor politicieni foarte bogaţi faţă de viaţa cetăţenilor de rând ameninţaţi de pauperizare şi şomaj.

Pentru moment, deşi alegerile europarlamentare se apropie, şi împreună cu ele şi pericolul ca populiştii şi extremiştii să câştige teren la conducerea UE, nu există indicii că actualii lideri ai Europei ar izbuti să abordeze mai realist situaţia. Presa a comentat ideile concurenţilor pentru succesiunea Angelei Merkel la conducerea Uniunii Creştin-Democrate, consemnând că Annegret Kramp-Karrenbauer, candidata preferată de Merkel, s-a distanţat de aceasta cu declaraţii cum că imigranţii sirieni dovediţi că au comis infracţiuni în Germania ar trebui să fie deportaţi de unde au venit. Numai că una e partidul, alta e guvernarea ţării şi a UE. Merkel a anunţat că se va retrage din funcţia de cancelar în 2021, când îi expiră mandatul, dar pentru moment face tot ce ştie mai bine: fără a-şi găsi timp pentru niciun fel de dezbateri şi explicaţii, i-a acuzat scurt de „naţionalism în cea mai pură formă” pe cei care se opun Pactului Global pentru Migraţie, menit să faciliteze cooperarea între ţări pentru gestionarea fluxurilor de migranţi. Pactul, care va fi propus statelor participante la conferinţa ONU din decembrie de la Marrakesh, a fost deja respins de şase ţări din UE (Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Croaţia), de SUA, Israel şi Australia.

În ceea ce-l priveşte pe Macron, acesta „încearcă să schimbe subiectul”, cum zice Trump, chiar mai repede decât reuşeşte să priceapă publicul său. Pe de o parte, într-un discurs avântat ţinut în Bundestagul german, a susţinut că „puterea noastră stă în unitate”, fiindcă numai o Europă unită e în stare să-şi asume obligaţia de „a nu lăsa lumea să se cufunde în haos” şi de a o „călăuzi spre pace”; pe de altă parte, într-un dialog public cu premierul belgian la Universitatea Catolică din Louvain, a pledat deschis pentru „o Europă cu două sau trei viteze”, care să le permită fruntaşilor nu doar să accelereze integrarea europeană acolo unde nu toate statele sunt pregătite s-o facă, dar şi fără ca deciziile luate în numele UE să mai aibă nevoie de acordul tuturor statelor membre. „Sunt pentru schimbarea tratatelor europene, am ajuns la un punct unde trebuie ca aceia care se opun să nu-i mai poată bloca pe ceilalţi”, a spus Macron, înfierând din nou partidele naţionaliste şi antimigraţie din Europa care stau în calea „forţelor pro-UE”.

Iar noutatea ultimei perioade este faptul că liderul de la Paris şi echipa lui nu se mai războiesc acum doar cu esticii recalcitranţi din grupul de la Vişegrad, ci şi cu un nou grup de state care au îndrăznit să pună la îndoială cel mai nou plan franco-german. După cum se ştie, Germania şi Franţa susţin un buget separat al zonei euro, estimat să fie creat în 2021 şi care să aibă atât rolul de a adânci convergenţa între state, cât şi de a absorbi eventualele şocuri economice; propunerea va fi discutată la reuniunea din decembrie a Eurogrup la care vor participa miniştrii de finanţe din cele 27 de state membre UE (nu că ar fi de aşteptat ca România să exprime vreo părere în chestiune). Ministrul de finanţe olandez Wopke Hoestra a afirmat însă că ideea bugetului separat nu i se pare convingătoare şi că ar trebui mers mai departe cu ceea ce e deja început – Fondul Monetar European, uniunea bancară, ameliorarea disciplinei bugetare. La fel ca Olanda au reacţionat şi alte state din UE – Belgia, Luxemburg, Finlanda, Suedia, Danemarca, Austria, Irlanda, Malta, Cehia, Letonia, Lituania, Estonia. În replică, ministrul de finanţe francez Bruno Le Maire a acuzat ţările respective că au format o nouă „Ligă Hanseatică” (după alianţa oraşelor medievale dintre Marea Nordului şi Baltica) şi că un astfel de „grup închis” riscă să divizeze UE şi s-o facă incapabilă să rivalizeze cu alte puteri globale.

Acest stil de a răspunde oricărei critici sau îndoieli prin acuzaţii sumare este de rău augur pentru Europa. Duminică, după violenţele declanşate la Paris de „vestele galbene”, Emmanuel Macron a emis un mesaj pe Twitter în care i-a condamnat pe autorii violenţelor; până la ciocnirile cu forţele de ordine, nici măcar de atâta atenţie nu s-au bucurat protestatarii. „Le spunem necazurile noastre, îi votăm, apoi când ajung la putere par uluiţi când ieşim să protestăm. E ca şi cum protestele astea ar fi căzut din cer, deşi noi le-am spus mereu cum ne simţim”, a declarat pentru The Guardian Florence, o protestatară de 55 de ani care îşi descrie opţiunile drept „dreapta moderată, centru-dreapta”. Preşedintele Macron „nu i-a ascultat pe francezii obişnuiţi şi nu înţelege grijile noastre de fiecare zi. Când apare la televizor pare că e stingherit de oamenii de rând, că există un anumit dispreţ faţă de noi”, mai spune Florence, rezumând ceea ce au trăit în anii crizei şi după criză mulţi dintre cetăţenii europeni care acum ajung fie să iasă în stradă şi să dea cu pietre, fie să voteze partide populiste şi extremiste.

Acolo unde aceste partide au ajuns la putere, ele au susţinere tocmai pentru că nu încearcă să condamne cetăţenii pentru fricile şi necazurile lor ori să pretindă că aceste frici şi necazuri nu există. O vizită pe conturile de Twitter sau Facebook ale ministrului italian de interne Matteo Salvini te lasă cu un nod în gât: oameni care se bucură ca nişte copii că au găsit un loc unde să-şi agaţe speranţele, oameni care ştiu deja că aceste speranţe sunt deşarte, dar îi dau credit lui Salvini măcar pentru că el nu i-a înfierat şi nu le-a întors spatele. Conform ultimului sondaj al institutului Demos, publicat în această lună, Salvini se bucură de cea mai mare încredere dintre politicienii italieni, cu 60%, iar partidul său, Liga Nordului, este singurul partid mare care n-a scăzut în popularitate după alegeri şi primul în preferinţele electoratului, cu 30%; 52% dintre italieni se opun primirii şi integrării imigranţilor, faţă de 44% cu un an în urmă, iar majoritatea acestora sunt dintre cei vulnerabili economic: muncitori, lucrători pe cont propriu, şomeri. A-i dispreţui şi blama în continuare pe toţi europenii aflaţi în aceeaşi situaţie, fără a le oferi nimic, ar fi un pericol mai mare pentru Europa decât toate „ligile hanseatice” sau „naţionaliştii” cu care Merkel şi Macron cred că se luptă acum.