FOCUS: Parfum de rock din alte vremuri, oferit în dar de Iron Maiden unui stadion plin, la Bucureşti

Show-ul Iron Maiden, organizat de Emag!c Entertainement, a închis seria de evenimente Emag!c Summer Fest, ce a mai cuprins concertele Kylie, Metallica şi Lenny Kravitz.

Stadionul Cotroceni, locul care i-a găzduit, luni, pe cei care au bucurat două generaţii de rockeri cu muzica lor, s-a umplut de muzică încă de după-amiază, atunci când pe scenă a urcat Lauren Harris, fiica basistului de la Iron Maiden, Steve Harris. Alături de nişte instrumentişti de excepţie - dintre ei remarcându-se bateristul, unul talentat, energic şi plin de trucuri de scenă -, Lauren a făcut un show care cu siguranţă l-ar face mândru pe orice tată de muzician, chiar şi pe unul care cântă cu Iron Maiden.

După cele câteva piese, scena a revenit românilor de la Trooper, nişte rockeri talentaţi care şi-au văzut, luni seară, împlinit visul vechi de 13 ani: acela de a deschide un show Iron Maiden. Din păcate pentru ei, l-au deschis pe cel din România, căci pe la jumătatea recitalului mult visat sunetul a căzut brusc, în mijlocul piesei, iar ei s-au văzut nevoiţi să iasă brusc de pe scenă. Au fost aplaudaţi însă de public şi chiar au revenit pe scenă pentru ultimele două melodii, vocalistul explicând că a fost vorba de o defecţiune a unui generator de curent.

Cu emoţii, miile de români au aşteptat alte câteva zeci de minute, pentru ca, la ora 21.00, cu proverbiala punctualitate britanică, cei pe care unii i-au aşteptat un sfert de secol au urcat, în componenţa de aur, pe o scenă din România, în lumina exploziilor unor artificii montate pe scenă. Simultan, pe gazonul şi în tribunele stadionului Cotroceni publicul a vuit de urlete şi aplauze, primindu-i cu căldură pe cei şase muzicieni de legendă - basistul Steve Harris, bateristul Nicko McBrain, chitariştii Dave Murray, Adrian Smith şi Janick Gers şi, pentru prima oară pe o scenă din România, marele vocalist Bruce Dickinson.

Imediat ce trupa a urcat pe scenă, o senzaţie distinctă s-a răspândit asupra întregului stadion, greu de descris de către cei care au fost prezenţi în faţa acestor legende ale metalului. Unii l-au numit, simplu şi frumos, parfum.

Show-ul a fost deschis cu piesa "Aces High", cu celebrul său intro conţinând mesajul pronunţat pe 4 iunie 1940 de liderul britanic Winston Churchill, "We shall never surrender", adresat militarilor britanici în cel de-al doilea război mondial. Dickinson s-a grăbit să-i salute pe bucureşteni strigându-le "Ce naiba faceţi în seara asta?", imediat amintindu-şi şi de "oamenii de afaceri nesuferiţi" care, probabil, urmăresc sideraţi concertul Maiden de la ferestrele unui celebru hotel de cinci stele aflat în apropiere de stadion, hotel care i-a găzduit la Bucureşti şi pe cei cinci veterani ai heavy-ului britanic. I-a asigurat pe aceştia că urmează destul de mult rock, gratulându-i şi cu un "f"-word, primit cu rafale de aplauze de rockeri români.

Concertul a continuat, cei şase purtându-i pe români în timp, printre cele mai tari piese compuse în cei peste 30 de ani de Iron Maiden. Au fost şi "2 Minutes To Midnight", şi "Trooper", şi Waisted Years", "The Number of the Beast", "Can I Play With Madness", sau "Fear of the Dark", dar şi piese aşteptate de cei mai fini dintre cunoscătorii Maiden, precum "Rime Of The Ancient Mariner" sau "Heaven Can Wait", cântece nu foarte cunoscute sau promovate, dar devenite pietre de temelie în istoria metalului.

Deşi - aşa cum bine observa Dickinson - mulţi din cei prezenţi pe Cotroceni nici nu erau născuţi atunci când Maiden cânta multe din aceste piese pe scenele lumii, publicul bucureştean a fost fantastic. Concertul a fost asemenea unui schimb de energie între artişti şi public, muzicienii încărcându-se cu căldura la fanilor pentru a le-o trimite înapoi printr-o interpretare şi o atitudine de scenă de poveste.

Decorurile, alese pe măsura marelui turneu modial Iron Maiden din 2008, au fost speculate la maximum de muzicieni. Instrumentiştii au uimit prin modul în care se grupau şi regrupau pe scenă, punându-se constant unul pe altul în valoare. Însă lui Dickinson nimeni nu i-ar putea da, după un concert precum cel de la Bucureşti, vârsta respectabilă de 50 de ani fără câteva zile. S-a prezentat năucitor, alergând, sărind şi ţopăind sute de metri, poate kilometri, în cele aproape două ore de show.

Scena egipteană din celebrul turneu Powerslave, cu hieroglife şi statui, pe care norocoşii cu rude în străinătate o vedeau pe casete video în anii '80, părea că nu-l mai încape. Îmbrăcat în soldat britanic ce cucereşte un teritoriu înfigând Union Jack în scenă la "Trooper", sau purtând o mască mortuară la "Powerslave", Dickinson i-a cucerit pe români, care nu se mai săturau să-l aclame, mai ales că sunetul a fost unul impecabil.

La fel de bine precum muzicienii au fost primite şi cele două "variante" ale lui Eddie - păpuşa ce apare alături de Maiden încă de la începuturi - mumia şi cyborg-ul. Dacă Eddie mumia a vegheat de deasupra scenei, cyborg-ul a venit chiar pe scenă, între muzicieni, creatura de trei-patru metri înălţime jucându-se puţin cu chitariştii Janick Gers şi Dave Murray.

"Acesta este un cadou special din partea noastră - acesta este cel mai mare turneu pe care Iron Maiden l-a făcut vreodată", a anunţat Bruce Dickinson. "Niciodată n-am mai cântat în faţa atâtor oameni, în atât de multe oraşe. E uimitor ce se poate întâmpla cu această trupă", a mai spus el, subliniind faptul că tot acest vis nu ar fi putut fi trăit fără publicul Iron Maiden, fără fanii care, în ciuda promovării puţine în mainstream, au rămas alături de legendarii muzicieni.

Iar spectatorii de la Bucureşti i-au răsplătit frumoasele cuvinte cu îndelungi aplauze.

Pe măsură ce trupa trecea de la o piesă la alta, mulţimea parcă absorbea fiecare notă, fiecare vers, fiecare moment. S-a cântat, s-a ţipat, s-au fluturat pumni spre cer, motiv pentru care Dickinson le-a spus românilor: "Sunteţi absolut minunaţi în această seară".

Piesa "Hallowed Be Thy Name" a închis show-ul Iron Maiden de la Bucureşti cum nu se putea mai bine, iar Dickinson le-a mulţumit încă o dată românilor pentru "o noapte fantastică".

Şi ce s-a întâmplat luni seară la Bucureşti chiar a fost o noapte fantastică pentru miile de fani români care au aşteptat zeci de ani ca să-l audă pe Dickinson, alături de Adrian Smith şi restul trupei botezate după numele unei instalaţii de tortură, cântând piese percum "Fear of the Dark", "Wasted Years" sau "Hallowed Be Thy Name". A fost pentru ei un vis care nu a avut niciun iz de tortură, ci unul puternic de parfum. Parfum de rock din alte vremuri.