Presiunea socială motivează mai mult un cuplu să adopte decât ideea că un copil va avea o familie

Studiul "Profilul părinţilor adoptivi din România şi adopţia copiilor greu adoptabili" arată că motivul cel mai des invocat de cei care doresc să înfieze un copil este infertilitatea (41.4 la sută), o mare parte (35.2 la sută) menţionând motive mixte - atât infertilitate, cât şi alte motive medicale sau de natură umanitară.

"Infertilitatea (primară sau rezultată în urma unor complicaţii medicale) sau decesul unui copil biologic urmat de incapacitatea cuplului de a mai avea copii, au fost motivaţiile principale cel mai des citate, atât în cadrul focus-grupului, cât şi în timpul interviurilor. De asemenea, am întâlnit situaţii în care persoanele care au moştenit o boală genetică decid să nu aibă un copil natural, pentru a nu transmite gena respectivă", a arătat unul dintre autorii studiului, Florin Lazăr.

Apar ca motivaţii şi nevoia afectivă de împlinire personală prin creşterea unui copil, dar şi consolidarea relaţiilor de familie.

"Cei mai mulţi dintre părinţii adoptivi susţin că prin adopţie au vrut ca viaţa lor să capete un nou sens şi echilibru şi că se simt mai motivaţi pentru viitor, inclusiv pentru a munci", mai rezultă din studiu.

Presiunea socială a grupului de prieteni sau a familiei extinse, în care cuplurile de aceeaşi vârstă din anturaj au deja copii, este de asemenea un factor motivant important, dar foarte rar apare menţionată ideea de a oferi unui copil şansa de a avea o familie.

"În România adopţia este susţinută de un principiu mai sănătos: «să facem o familie», faţă de alte stat în care adopţia este văzută ca o şansă pentru copil", a declarat secretarul de stat de la Oficiul Român pentru Adopţii, Bogdan Panait.

Autorii studiului au menţionat că trebuie tratată ca situaţie aparte motivaţia familiilor asistenţilor maternali profesionişti care adoptă copilul pe care l-au avut în plasament, adesea de la vârste mici, şi faţă de care au dezvoltat o relaţie de ataşament.

Şi în cazul lor, infertilitatea sau lipsa copiilor biologici poate fi un factor de influenţă în decizia de a adopta copilul pe care îl au în plasament.

În majoritatea cazurilor, iniţiativa aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi.

"În cazurile de infertilitate soţul care are probleme sugerează adopţia ca modalitate de reducere a sentimentului de vinovăţie asociat cu incapacitatea de a procrea", mai rezultă din studiu.

În anumite cazuri, prima opţiune este de a adopta copii din familia extinsă.

"Două dintre cuplurile intervievate au declarat că, abia atunci când acest lucru nu a fost posibil, s-au orientat către adopţia unui copil din sistemul de protecţie specială. Uneori familiile care nu sunt sigure că vor să adopte sau nu sunt sigure că vor putea face faţă îngrijirii unui copil aleg să devină AMP sau familii de plasament. Faptul că îngrijesc şi interacţionează în mod constant cu copiii şi se ataşează de aceştia, poate conduce în unele cazuri la acceptarea necondiţionată a acestora şi la adopţia copiilor greu adoptabili", se mai arată în studiu.

Specialiştii au constat că schimbarea de atitudine apare şi pe fondul perioadelor lungi de aşteptare până la momentul la care este identificat un copil cu care se face potrivirea.

"Cu cât li se prezintă un copil mai aproape de momentul la care expiră atestatul de familie adoptivă, cu atât părinţii sunt mult mai dispuşi să facă concesii", rezultă din studiu.

Persoanele care adoptă copii, deşi au deja propriii copii biologici, se bucură în foarte puţine cazuri de sprijinul familiei extinse. Mai mult, atunci când i se cunoaşte statutul, ceilalţi membri ai societăţii (colegii de la şcoală, profesorii, vecinii) tind să-l privească diferit pe copilul adoptat iar aceste reacţii contribuie la teama părinţilor de a vorbi deschis despre adopţie şi îi determină pe cei mai mulţi să evite să discute cu copilul despre faptul că este adoptat, chiar şi în cazul în care copilul a fost adoptat la o vârstă la care conştientizează că nu este copilul biologic al familiei.

Studiul a vizat şi profilul celor dispuşi să înfieze un copil, stabilind că nivelul de educaţie al acestora este unul ridicat, mai mult de două treimi având cel puţin liceu, iar în cazul persoanelor singure aproape jumătate (48.7 la sută) având studii superioare sau doctorat.

De asemenea, majoritatea familiilor adoptatoare/părinţi adoptivi nu au copii biologici iar vârsta medie este de 38 de ani.

O altă caracteristică a cuplurilor care adoptă este că sunt în relaţii stabile, de lungă durată, majoritatea familiilor fiind formate de mai mult de cinci ani, unele chiar de 20 de ani.

Persoanele care adoptă singure sunt în general femei, cu vârste peste 40 de ani, cu studii medii sau superioare.

Studiul a fost realizat de Oficiul Român pentru Adopţii, UNICEF şi Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti