Sofia Vicoveanca, refugiată în cel de-al Doilea Război Mondial: Eu retrăiesc ceea ce văd acum pe ecran, retrăiesc anii copilăriei

Cunoscuta interpretă de muzică populară Sofia Vicoveanca susţine că este profund marcată de ceea ce se întâmplă la graniţa de nord a României: „Mă întristează şi mă afectează <cazul Ucraina>. Plâng şi mă rog în felul meu şi zic <Doamne, ajută-ne, nu ne părăsi>. Cândva aveam 76 de kilograme, acum am 71 de kilograme, deoarece stau la televizor şi văzând ce se întâmplă plâng, pentru că singură încă n-am început să vorbesc prin casă”.

Sofia Vicoveanca s-a născut în septembrie 1941 în localitatea Toporăuţi din zona Cernăuţi şi a trebuit să se refugieze împreună cu mama sa, după ce nordul Bucovinei a fost anexat de Uniunea Sovietică. Tatăl doamnei Vicoveanca a fost arestat de sovietici, iar aceasta a ajuns împreună cu mama sa în sudul Bucovinei, pe teritoriul României, la Bivolărie, în Vicovu de Jos.

Sofia Vicoveanca, al cărei nume de botez este Stela Fusa, spune că ceea ce se întâmplă în prezent cu refugiaţii din Ucraina îi aduce aminte de copilărie: ”Trist, amar, mult amar. Eu retrăiesc ceea ce văd acum pe ecran, retrăiesc anii copilăriei. A fi refugiat şi a pierde tot... Deşi mama a avut grijă de mine şi, în general, nu am răbdat de foame, dar lacrimile ei totdeauna mi-au spus starea în care se afla”.

Doamna Vicoveanca a povestit că a fost nedespărţită de mama sa, care a suferit foarte multe după ce a trebuit să fugă de ocupaţia sovietică: ”Am fost una lângă alta tot timpul, chiar îmi amintesc, aşa, după o zi de muncă, vara, întotdeauna după cină, oamenii se mai aşezau pe prispă, afară, undeva, şi mai povesteau. Venise un vecin, eu adormisem în braţele mamei, eram mică, îi povestea că auzise că cei născuţi de aia parte vor fi luaţi şi duşi în lume. M-am trezit în hohotele mamei, care mă mângâia şi-mi spunea: <Dacă mă ia şi pe mine, bine, plec cu ea, dacă nu, ne omorâm>, cam aşa ceva”.

Anul trecut, când a împlinit 80 de ani, Sofia Vicoveanca a fost invitată de TVR Iaşi în localitatea în care s-a născut şi aceasta spune că în cele două zile cât au durat filmările nu a reuşit să-şi stăpânească lacrimile: ”M-au dus şi la biserica unde am fost botezată şi a doua zi am avut filmare la Cernăuţi, la Muzeul Satului. Pe mine, în acele două zile, m-au însoţit lacrimile mamei mele. Pe mama mea mi-o amintesc, până a venit tatăl din prizonierat, în genunchi cu faţa scăldată în lacrimi”.

Sofia Vicoveanca a ajuns şi la locul unde a fost casa familiei sale, unde a mai găsit doar fântâna: ”M-am dus la locul casei, unde a fost casa noastră. Este o livadă cu pomi fructiferi, chiar un tânăr a sărit gardul şi mi-a adus nişte piersici. Şi fântâna noastră este în curte la altcineva. Sunt atâţia ani, totul s-a dărâmat, totul s-a şters. Măcar bunurile pe care le-a îngropat mama mea să le fi găsit cineva şi să le fi folosit. Numai ea ştie ce-a îngropat acolo, ce-a lăsat”.

Sofia Vicoveanca şi mama sa s-au refugiat ”la o mătuşă care o înfiase pe-o soră de-a mamei mai de mică, Sofia se numea, şi am venit la loc sigur. Deci, nu am căutat”. O soră de-a mamei sale nu reuşit să scape de pe teritoriul ocupat de sovietici, fiind luată ”şi dusă în Siberia. Am căutat-o. Un frate de-al mamei mele, fiind contabil la fabrica de cherestea din Vicovu de Jos, prin Crucea Roşie au căutat-o, n-au dat de ea. Se stinsese în Siberia”. De celelalte rude din Toporăuţi, Sofia Vicoveanca nu mai ştie nimic: ”O soră de-a tatălui, care m-a şi botezat la Cernăuţi, s-a stins. Dar copiii ei s-au împânzit prin lume, s-au căsătorit prin lume. N-am ţinut legătura”.

Pe de altă parte, renumita interpretă de muzică populară este bucuroasă că rând pe rând sunt ridicate restricţiile impuse de autorităţi în pandemie şi abia aşteaptă să concerteze din nou şi să-şi respecte contractele încheiate, care, însă, riscă să se suprapună: „Abia aştept să mă întorc la evenimente. Au fost multe decalări, amânări, pentru că de doi ani nu am mai apărut. Însă, nu stau locului şi lucrez la un nou material, fiindcă aşa m-am obişnuit. Am grijă să nu suprapun evenimentele. Am zis că nu port obrazul la călcâi, să fie bine şi să las loc de bună ziua”.