Într-un episod din „The Sopranos”, un gangster îi spune lui Tony, din familia care dă titlul serialului, că vrea să se retragă. „Ce ești, jucător de hochei?”, îi răspunde Tony, iritat. Cei care nu sunt nici ficționali, nici infractori și care se gândesc să își încheie viața profesională nu trebuie să se teamă de degete rupte sau de alte vătămări corporale. Dar tot trebuie să se confrunte cu pierderi reale: de venituri, de sens sau, poate cel mai dureros, de relevanță, scrie The Economist.
Unii refuză pur și simplu să se oprească. Giorgio Armani nu renunță la funcția de director general al casei sale de modă nici la 89 de ani. Faptul că este unul dintre cei mai bogați oameni din Italia nu i-a slăbit deloc dorința de a munci. Charlie Munger a lucrat pentru Berkshire Hathaway până a murit, la 99 de ani. Warren Buffett continuă să fie activ și la 93 de ani.
Astfel de exemple sunt excepționale, dar nu izolate. Un sondaj realizat anul acesta arată că aproape unul din trei americani spune că s-ar putea să nu se pensioneze niciodată. Cei mai mulți invocă motive financiare, în special costul vieții și inflația care erodează veniturile din pensii. Dar ce se întâmplă dacă ai de ales? Dacă îți permiți să te retragi, este într-adevăr cea mai bună decizie?
Ani la rând, traseul profesional a fost previzibil. Avansai, câștigai mai bine, acumulai statut. Apoi urma pensionarea, o petrecere, poate un cadou simbolic, iar a doua zi totul se oprea. Dispariția bruscă a ședințelor, obiectivelor și ritmului zilnic era compensată cu activități liniștite: jocuri de societate, nepoți, televizor și păturică.
Chiar dacă stimularea intelectuală ajută la prevenirea depresiei și a declinului cognitiv, mulți profesioniști, mai ales din tehnologie, se retrag devreme pentru a face loc generației tinere. Acceptă că este greu să rămână competitivi într-un domeniu care se schimbă rapid. Totuși, pensionarea înseamnă și ieșirea din prim-plan. Ai timp din abundență, dar nu mai ești parte din joc.
Realitatea actuală este diferită. Oamenii trăiesc mai mult, iar anii de după pensionare sunt mai numeroși. Asta nu înseamnă automat plictiseală sau lipsă de sens. După zeci de ani într-o carieră solicitantă, poți descoperi pasiuni noi sau activități care dau satisfacție. Poți lucra ocazional în domenii umanitare, poți preda, poți oferi mentorat sau sprijin comunității. Stima de sine și sentimentul de utilitate nu dispar odată cu funcția din cartea de vizită.
Întrebarea rămâne dacă ceva poate înlocui cu adevărat structura și energia vieții profesionale. Poți avea un program plin de activități culturale, sport și hobby-uri. Pentru mulți este suficient. Pentru cei extrem de motivați, însă, aceste ocupații pot părea lipsite de miză.
Există o satisfacție profundă în a fi util. Chiar și doze mici de presiune, responsabilitate și implicare pot avea un efect revigorant. Armani spune de fiecare dată că nu vrea să se retragă. Este energizat de implicarea zilnică în afacere, de deciziile pe care le ia și de faptul că rămâne conectat la realitate.
Pensionarea nu mai este, pentru toată lumea, finalul firesc al carierei. Pentru unii, poate fi începutul unei etape mai libere. Pentru alții, însă, renunțarea completă la muncă înseamnă pierderea sensului, a utilității și a legăturii cu lumea activă.