Doar jumătate dintre țânțari mușcă. Cum recunoști țânțarul care vine după sânge

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Țânțarii devin una dintre cele mai supărătoare prezențe în locuințe și grădini odată cu venirea căldurii. Nu toate exemplarele care zboară prin cameră pot însă să înțepe. Masculii se hrănesc cu nectar și alte lichide vegetale, în timp ce femelele caută sângele oamenilor sau al animalelor pentru a obține proteinele necesare dezvoltării ouălor.

Femela are nevoie de proteinele din sânge pentru dezvoltarea ouălor. Atât masculii, cât și femelele se pot hrăni cu nectarul florilor, însă majoritatea femelelor nu pot produce ouă fără o masă de sânge.

Proiectul „Debug” al Google prin care compania vrea să elibereze 32 de milioane de țânțari. Ce prevede planul

Europa riscă să devină un focar pentru virusul chikungunya, pe fondul extinderii habitatelor țânțarilor

Cum deosebești masculul de femelă

Cea mai ușor de observat diferență se află la nivelul antenelor. Masculul are antene foarte stufoase, asemănătoare unor pene sau unor periuțe fine. Acestea îl ajută să detecteze sunetele produse de aripile femelelor.

Femela are antene mai subțiri, cu peri puțini și scurți. La masculi pot fi observate și formațiuni asemănătoare unor clești în capătul abdomenului, precum și doi palpi lungi situați în apropierea trompei. Diferențele sunt însă greu de remarcat cu ochiul liber atunci când insecta zboară sau nu stă nemișcată.

Dimensiunea nu este un criteriu sigur. Femela poate părea mai mare sau poate avea abdomenul mai voluminos, în special după ce s-a hrănit, dar există numeroase specii de țânțari, cu dimensiuni și aspecte diferite.

Un țânțar cu antene foarte bogate și „pufoase” este, cel mai probabil, mascul și nu poate înțepa. Un exemplar cu antene fine poate fi femelă, dar identificarea precisă necesită de obicei o fotografie mărită.

De ce are femela nevoie de sânge

Atât masculii, cât și femelele își obțin energia în principal din nectarul florilor și din sucurile plantelor. Femela majorității speciilor are însă nevoie și de proteinele și nutrienții din sânge pentru ca ouăle sale să se poată dezvolta.

După ce găsește o gazdă, femela străpunge pielea cu aparatul bucal și injectează salivă. Substanțele din salivă împiedică sângele să se coaguleze prea repede. Reacția sistemului imunitar la această salivă provoacă umflătura, roșeața și mâncărimea caracteristice înțepăturii.

Țânțarul nu „mușcă” propriu-zis, chiar dacă acesta este termenul folosit în mod obișnuit. Femela perforează pielea și extrage sângele prin intermediul trompei.

Cum își găsesc țânțarii victimele

Femelele nu se îndreaptă întâmplător către oameni. Ele combină mai multe semnale pentru a identifica o posibilă sursă de sânge: dioxidul de carbon eliminat prin respirație, mirosurile pielii, căldura corpului, umiditatea și anumite indicii vizuale.

Studiile au arătat că mirosul pielii diferă considerabil de la o persoană la alta. Persoanele care produc cantități mai mari din anumiți acizi carboxilici la nivelul pielii pot fi mai atractive pentru unele specii de țânțari. Acest lucru poate explica de ce, într-un grup, o persoană este înțepată în mod repetat, iar alta aproape deloc.

Nu există însă o metodă simplă și dovedită prin care o persoană să își modifice permanent mirosul natural pentru a deveni „invizibilă” pentru țânțari. Protecția fizică și folosirea corectă a repelentelor rămân măsurile mai sigure.

Nu toți țânțarii atacă doar seara

Ora la care apar țânțarii depinde de specie. Exemplarele din genul Culex, asociate inclusiv transmiterii virusului West Nile, sunt de regulă mai active între apus și răsărit.

Țânțarul-tigru asiatic, Aedes albopictus, poate înțepa însă în timpul zilei. Activitatea sa este adesea mai intensă la mijlocul dimineții și din nou după-amiaza târziu, până la lăsarea serii. Protecția nu trebuie, prin urmare, limitată doar la orele de noapte.

Primul pas: elimină orice loc în care stagnează apa

Cea mai eficientă metodă pe termen lung nu este uciderea țânțarilor adulți, ci eliminarea locurilor în care aceștia se reproduc. Femelele își depun ouăle în apă sau în apropierea acesteia, iar pentru unele specii este suficientă o cantitate foarte mică.

Trebuie verificate cel puțin o dată pe săptămână:

• farfuriile ghivecelor;
• gălețile și ligheanele rămase afară;
• jucăriile pentru copii;
• prelatele în care s-a strâns apă;
• adăpătorile pentru animale și păsări;
• recipientele pentru colectarea ploii;
• anvelopele vechi;
• jgheaburile înfundate;
• piscinele gonflabile;
• vazele și recipientele decorative.

Apa trebuie aruncată, iar recipientele trebuie frecate și clătite. Simpla completare cu apă proaspătă nu este suficientă, deoarece ouăle pot rămâne lipite de pereții vasului. Recipientele care nu pot fi golite trebuie acoperite etanș.

Un ghiveci cu apă în farfurie, o găleată uitată în curte sau un capac de plastic în care s-a strâns ploaie pot deveni surse locale de țânțari.

Montează plase și verifică toate găurile

Plasele de la ferestre și uși reprezintă una dintre cele mai simple bariere. Trebuie verificată nu doar suprafața plasei, ci și zona în care aceasta se unește cu rama. O deschidere mică este suficientă pentru ca țânțarii să intre.

Ușile spre balcon sau terasă nu trebuie lăsate deschise fără plasă, în special seara. Plasele pot fi montate și deasupra pătuțurilor, cărucioarelor și sistemelor de transport pentru bebeluși, fără ca materialul să atingă copilul.

Ventilatorul poate reduce numărul înțepăturilor

Un ventilator orientat către zona în care stau oamenii poate îngreuna zborul țânțarilor și poate dispersa semnalele olfactive și dioxidul de carbon din jurul corpului. Organizația Mondială a Sănătății include folosirea ventilatoarelor și a încăperilor protejate cu plase printre măsurile care pot reduce expunerea.

Ventilatorul nu elimină insectele din locuință și nu înlocuiește plasele sau repelentul, dar poate fi util pe terasă, balcon ori lângă pat.

Ce repelente sunt recomandate împotriva țânțarilor

Produsele trebuie alese după substanța activă și utilizate conform etichetei. Printre ingredientele evaluate pentru protecția împotriva țânțarilor se numără:

• DEET;
• icaridina, numită și picaridină;
• IR3535;
• uleiul de eucalipt-lămâios;
• PMD, un compus derivat din acesta;
• 2-undecanona.

Durata protecției diferă în funcție de substanță, concentrație, transpirație și condițiile de utilizare. Un produs nu trebuie reaplicat mai des decât indică producătorul.

Repelentul se aplică numai pe pielea expusă și, dacă eticheta permite, pe haine. Nu se pulverizează direct pe față. Produsul se pune mai întâi în palme și apoi se întinde cu grijă, evitând ochii și gura.

Nu trebuie aplicat pe răni, piele iritată sau sub haine. Atunci când se folosește și cremă cu protecție solară, crema solară se aplică prima, iar repelentul după aceea.

Hainele pot deveni o barieră eficientă

În zonele cu mulți țânțari sunt recomandate bluzele lejere cu mâneci lungi, pantalonii lungi și șosetele. Îmbrăcămintea trebuie să fie suficient de largă, deoarece unele insecte pot înțepa prin materialul foarte subțire lipit de piele.

Hainele deschise la culoare sunt mai confortabile pe căldură și permit observarea mai ușoară a insectelor. CDC recomandă și echipamente tratate cu permetrină, dar avertizează că produsele cu permetrină destinate hainelor nu trebuie aplicate direct pe piele.

Plantele aromatice nu oferă singure protecție sigură

Busuiocul, lavanda, menta, mușcatele parfumate sau citronela sunt prezentate frecvent drept soluții care ar alunga țânțarii. Mirosul lor poate avea anumite efecte în condiții particulare, dar simpla așezare a câtorva ghivece pe pervaz nu garantează că insectele nu vor intra sau nu vor înțepa.

CDC arată că eficiența multor produse naturale care nu au fost evaluate și autorizate ca repelente nu este cunoscută. Plantele aromatice nu trebuie considerate un înlocuitor pentru plase, eliminarea apei stagnante și produsele repelente testate.