O carte pe zi: "Eminescu orator. Strategii retorice în publicistică", de Daniel Ciurel

Daniel Ciurel este lector la Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Limbi Moderne, Universitatea „Tibiscum” Timişoara. Şi-a obţinut titlul de doctor cu o teză cu tema „Strategii retorice în publicistica lui Eminescu”, pe care a trasnformat-o mai apoi în cartea de faţă. Receptarea poeziei lui Eminescu a fost imediată, Maiorescu a contribuit decisiv. Publicistica poetului a fost omologată mai târziu, după 1909, beneficiind e oficiile lui Iorga. Opera sa jurnalistică a fost publicată integral abia după 1989. De aceea şi încercările exegetice au fost timide.

„Daniel Ciurel abordează, într-o manieră proaspată şi tentantă, un sector relativ putin investigat al creaţiei eminesciene. Înarmat cu achiziţiile criticismului retoric tradiţional şi ale neoretoricii, cu lecturi extinse în domeniul argumentării mediatice, cu o cunoaştere exemplară a tehnicilor jurnalistice de persuasiune, Daniel Ciurel identifică într-un corpus vast de texte strategiile retorice abordate de Mihai Eminescu de-a lungul carierei sale de publicist.

Forţa persuasivă a articolelor eminesciene, demonstrează autorul, provine din credibilitatea şi autoritatea discursului (ethos), din apelurile la pasiunile audienţei (pathos) sş din structurarea logica a argumentelor (logos).

Ethos-ul se manifestă prin strategii retorice precum: asumarea diverselor persona, argumentele autorităţii, strategiile citării şi strategiile prevenirii.

Cititorul acestei cărţi poate descoperi cum Eminescu îşi asumă diverse ipostaze retorice, între dimensiunea ştiinţifică, pozitivă, savantă, cu trimitere la logos, cea vizionară, profetică, tributară pathos-ului şi până la atitudinea satirică sau didactică, vizând ethos-ul.

Pathos-ul se manifestă prin procedee precum sermo (oralitatea), strategiile dialogice şi interogative, strategiile comuniunii, amplificarea retorică şi strategiile reproşului şi ameninţării.

Argumentarea retorică (logos) apelează la raţionamente verosimile prin deducţie, inducţie, analogie şi metaforă.

Cele trei mari articole de doctrină (Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Icoane vechi şi icoane nouă şi Studii asupra situaţiei) corespund celor trei etape ale publicisticii eminesciene, conţinând esenţa gândirii lui sociale şi politice, dar cuprind şi principalele structuri retorice din opera jurnalistică.

Demersul critic se încheie cu analiza strategiilor satirice, polemice şi pamfletare, partea cea mai vie a publicisticii eminesciene, o adevărată literatură de idei. Din perspectiva apelurilor persuasive, satira mizează prioritar pe ethos, polemica este centrată pe logos, în timp ce pamfletul recurge prioritar la pathos.” (Mariana Cernicova-Bucă, pe coperta a patra. Doamna Cernicova-Bucă este conferenţira universitar la Universitatea Politehnică din Timişoara).

Autorul mai subliniază că o mare parte a jurnalisticii eminesciene aparţine polemicii. Eminescu recurge la două modele strategice: primul constă în expunerea tezei adverse şi respingerea ei metodică, indicând inconsecvenţele şi erorile pe care aceasta le cuprinde, după care are loc promovarea şi susţinerea tezei proprii. Al doilea model procedează invers, acceptând provizoriu teza adversarului, după care se argumentează falsitatea acesteia.

Daniel Ciurel - "Eminescu orator. Strategii retorice în publicistică". Editura Tritonic, colecţia Comunicare media. 308 pag.