O carte pe zi: „Cele mai tâmpite momente”, de Mircea Daneliuc

"Nimeni nu vrea să reziste, nu vrea chestii obositoare, alege migrarea. Unde-s artele marţiale proprii poporului nostru şi în număr de trei: fuga în codru, otrăvirea de puţ şi incendierea recoltei? A te mai pierde-n păduri, ca «băietul», devine nepractic din motive absolut evidente; la munte se poartă chelia, iar tot ce-a fost potabil în sol e deja optimizat cu nitraţi şi fosfaţi, cine mai foloseşte cucuta? Cât despre pământ, se propune pârloaga cu toată francheţea, preţul corect, diluiesc şi cu neamţul, şi cu turcul, fără discriminări".

Sau: "«Pute în Bazilescu!!!» Atât, şi iscălitura. Nici nu trebuie altceva, l-au adus treptata la ideea că enunţul bun e concis, nuclear. Nimeni nu mai citeşte compuneri. Pute în Bazilescu!… Totul tinde către esenţă, chiar şi minimalismul, iar petiţionarul adevărat are ceva din natura avangardei. Le prezintă hârtia ca un salut de sabrer, în timp ce fiinţele de la registratura Gărzii de mediu numai găsesc ştampila ca să consemneze acest strigăt cetăţenesc, orbecăiesc prin sertare c-o mână şi cu foi de hârtie A4 mototolite pe faţă. Gem mişcător. Bărbatul din faţa lor, la o vârstă, nu se ştie de unde survine, dar răspândeşte ceva indicibil, răscolitor de viscere ca însăşi fraza menţionată-n memoriu. E declanşează o greaţă compactă. Aşteaptă erect şi imperativ, nelăsând impresia unei intenţii de-a se extrage de acolo cu tot cu duhul răzbunător…".

Din aceste două citate alese aproape la întâmplare vă puteţi face o idee despre scrisul lui Mircea Daneliuc (în cazul în care nu-l ştiaţi) şi chiar şi despre atmosfera oarecum halucinantă în care se scaldă textele acestui volum de ”proză mai mult sau mai puţin scurtă”. Este vorba de şase povestiri, construite pe pricipiul monologului interior, adevărate recitaluri. Scriu editorii: "Prinşi în lumi diferite - unii chiar în zona inefabilă dintre viaţă şi moarte -, protagoniştii evoluează natural în tumultul vieţii cotidiene, afectaţi de toate tarele societăţii contemporane, dar şi de cele din relaţiile interumane. Astfel aflăm povestea unei familii de pensionari bucureşteni care deţine o mică plantaţie de marijuana la subsolul blocului, a tatălui unui adolescent care duce o grenadă la şcoală ori a unei femei care asistă neputincioasă la spectacolul propriei dispariţii. În ultima povestire, autorul reuşeşte să distribuie în rolul principal un personaj stupefiant: mirosul pestilenţial, pe cale să cucerească teritorii noi, un inamic irespirabil, născut şi crescut pe resturile prosperităţii actuale, imposibil de capturat, imposibil de dovedit. Povestirile sunt o oglindă a realităţii în care trăim, cu bune şi rele, cu adevăruri pe care de multe ori preferăm să le ignorăm, oferindu-i cititorului posibilitatea de a-şi recunoaşte unele dintre cele mai ascunse temeri şi obsesii".

Greu de încadrat acest volum, cum este greu de încadrat în vreun curent literar şi autorul, un răzvrătit nu doar în film, ci şi în literatură. Despre ultima povestire ("Cu ferestrele bine închise") s-a spus deja că ar fi o mini capodoperă quasi-gogoliană.

Pe scurt, o carte surprinzătoare - cum este, de altfel, mai toată proza lui Daneliuc.

Mircea Daneliuc - "Cele mai tâmpite momente. Proză mai mult sau mai puţin scurtă". Editura Polirom. 196 pag.