O carte pe zi: „Homeric”, de Doina Ruşti

Doina Ruşti este fără dubiu una dintre cele mai bune prozatoare ale noastre, apreciată pentru forţa epică, pentru originalitatea şi erudiţia romanelor sale.

135 afişări
Imaginea articolului O carte pe zi: „Homeric”, de Doina Ruşti

O carte pe zi: „Homeric”, de Doina Ruşti

"Romanul - declară chiar autoarea - porneşte de la o aspiraţie erotică, de la acel timp, de fapt, când nu ştii încă ce-ţi doreşti, în schimb ştii cu certitudine că vrei să ai, să strângi, cu un fel de lăcomie jenantă, aripioarele atât de fragile ale altei fiinţe, pe care nici măcar n-o cunoşti. De aici până la teritoriul mistic, în care trăiesc monştrii, zânele şi spiriduşii nu mai este decât un pas."

Doina Ruşti este fără dubiu una dintre cele mai bune prozatoare ale noastre, apreciată pentru forţa epică, pentru originalitatea şi erudiţia romanelor sale. A scris zece romane, dintre care amintim: "Zogru" (2006), "Fantoma din moară" (2008), "Lizoanca la 11 ani" (2009), "Manuscrisul fanariot" (2015) şi "Mâţa Vinerii" (2017). Recompensată cu cele mai însemnate premii literare româneşti, a fost tradusă în numeroase limbi şi invitată la evenimente internaţionale de prestigiu.

Cel mai recent volum al ei, cel pe care îl semnalăm astăzi, e o carte superbă care, după ce înaintează cu lentoare, îşi învăluie, acaparează şi copleşeşte cititorul, asemenea unui şarpe fantastic. Aparent un roman a cărui acţiune se petrece în lumea fanarioţilor, dar fără determinări istorice precise, e mult mai înşelător decât precedentele titluri, pentru că descrie stări şi sentimente ce nu ţin de o epocă anume. O iubire într-o lume nesigură. Locuri, obiceiuri, zugrăvite cu o minuţie şi autenticitate uimitoare, forţă a imaginaţiei, amestec de realism şi magic atât de convingător, încât de la un moment încolo cititorul e încredinţat că lumea nu poate fi decât aşa cum o descrie Doina Ruşti care, sub aparenţa unei poveşti cantonate într-o anume epocă şi un anume timp istoric, vorbeşte despre sentimente eterne - "Toate iubirile care trăiesc într-o minte de om sunt eterne. Cine iubeşte îşi lasă povestea acelor oameni care ştiu s-o dea mai departe."

Titlul îşi dezvăluie miezul abia spre final, când povestitorul uimitor, personaj fermecător din altă lume, dăruieşte unei eroine "Iliada", cartea care vorbeşte despre furie. "Peste tot este furie. (….) Putem să spunem că dă mai departe furia, aflată în rol principal. Să ţi se răpească, să nu ai, să nu poţi ajunge, să ţi se refuze. Situaţia mea şi a tuturor iubirilor care nu mor şi pe care poeţii le cântă." Dar până la acel punct este un roman care se deschide treptat, aparent inepuizabil, foaie după foaie se dă la o parte, ca la o legumă enormă, iar miezul rămâne departe, ghicit, uneori întrezărit, aşteptat cu nerăbdare şi surpriză. Iar în toate aceste straturi colcăie personaje fabuloase, colorate, care de care mai miraculos, într-o atmosferă spectaculoasă şi o magmă de cuvinte rare şi bogăţie de metafore. Cele patru părţi (Personajele; Povestea lor; Povestea din spatele poveştii; Povestea mea) reiau elementele primare, dezvoltându-le, sporindu-le, îmbogăţindu-le, dezvăluind întâmplări noi, sensuri noi, unghiuri noi, înţelesuri noi, ca într-o vrajă.

"Romanul - declară chiar autoarea - porneşte de la o aspiraţie erotică, de la acel timp, de fapt, când nu ştii încă ce-ţi doreşti, în schimb ştii cu certitudine că vrei să ai, să strângi, cu un fel de lăcomie jenantă, aripioarele atât de fragile ale altei fiinţe, pe care nici măcar n-o cunoşti. De aici până la teritoriul mistic, în care trăiesc monştrii, zânele şi spiriduşii nu mai este decât un pas. Iar Homeric este povestea acestui pas."

Scrisul însuşi e magic. Spicuiesc la întâmplare: "Prin perdelele subţirele intrau visele lunii"; "Aerul era îmbibat de plictiseala care zace în zarzăra coaptă"; "Pieţele largi ori străzile luminoase care, după ce descrise pavajul de piatră, îi apărură în minte ca o spinare de crap"; "Astea erau pentru faptele, care se făcuseră şobolani şi-i rodeau arterele cu dinţişori tineri".

Cuvintele vechi şi zemoase abundă la tot pasul. Ca şi trimiterile culturale, făcute însă cu dezinvoltură şi nonşalanţă. De pildă, nu veţi găsi în vreun dicţionar cuvântul "chiramea" sau "chiramelă", dar dacă aţi citit "Ciocoii vechi şi noi" vă veţi aminti, poate, că Filimon vorbea despre chiramele, "cucoanele, doamnele" care ofereau plăceri aparte, care nici la Doina Ruşti nu sunt curve obişnuite: "O chiramelă face parte din viaţa ascunsă, ea însăşi cunoscând toate secretele din oraş. Nu-şi ridică poalele până când nu se apleacă bărbatul să-i pupe picioarul. Cu ea poţi să vorbeşti despre detinele ţării şi despre noul principe. Nu rareori chiramelele pot să aranjeze lucruri pe care banii nu sunt în stare să le cumpere. Nimeni nu le văzuse în timpul zilei. Niciun client nu ştia ce făceau în viaţa reală. Niciuna nu era luată cu japca, mai mult, oricare dintre ele putea să plece oricând, dacă ar fi găsit un loc mai bun decât casa lui Manciu, prin care se perindau numai musafiri importanţi."

Un Bucureşti pe care anevoie ni-l putem închipui, mult înaintea celui descris în rarele scrieri de acum trei veacuri, dar extrem de viu în descrierile sale, cu pădurea Cotrocenilor, care nu mai există demult, cu mlaştinile, smârcurile, podeţele, pieţele şi mirosurile zăpăcitoare.

Cu un stil inconfundabil: "Mulţi ştiau de existenţa omului nevăzut, îi simţiseră prezenţa ori răsuflarea, iar alţii, mai puţini, vorbeau despre un om înalt care ar fi trăit în burta Gorganului. Gândul acesta deveni persistent, iar nopţile Mărmănjica se trezea speriată şi alerga la fereastră să vadă dacă nu cumva răbufneşte în valuri răsuflarea stafiei. Năltărogu, pe care îl văzuse atât de bine, începea să devină o ameninţare, un monstru care se hrănea cu oamenii din Gorgani. Alături de zeci de creiere, şi ea începuse să se gândească la bucătăria fabuloasă pe care Năltărogu o avea sub Gorgan, o plită groasă pe care gătea ciulamale de oameni! Când deschidea ferestrele dinspre piaţă, adeseori venea miros de tocană, o mireasmă care seara, când coroanele teilor păreau nemişcate, plutea peste case, intra în grădini şi se pierdea peste Dâmboviţa, până în fundul bălţilor şi-n mâlurile întărite de valuri, iar pe deasupra Pieţei Gorgani se adunau uneori pălării aburite, sufletele celor care fierbeau în cazanele stafiei mâncătoare de oameni. Şi-l amin-tea în baltă, un cap plutitor, îi visa ochii încinşi, largi, obligându-te să-ţi ştergi din minte orice gând despre căpcăuni şi despre stafii. De ce n-o mâncase? Poate că prefera anumiţi oameni, făcea mofturi şi, se înţelege, avea de unde s-alegă! Doar nu pui la tocăniţă mierle şi sturzi!"

O lectură plină de savori.

Doina Ruşti - "Homeric". Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. 331 pag.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici