O carte pe zi: „Noroc chior” de Rosa Montero

Născută în 1951, Rosa Montero Gayo este o scriitoare şi jurnalistă spaniolă. A publicat un număr impresionant de volume, traduse în multe limbi, inclusiv la noi. În urmă cu câţiva ani, a apărut la aceeaşi Editură RAO, „Cei iubiţi nu mor niciodată”, o carte uimitoare, semnalată şi de noi la această rubrică. Era aparent o biografie celebrei Marie Curie, om de ştinţă francez, de origine poloneză, femeie genială care a descoperit radiul şi apoi a obţinut de două ori Premiul Nobel.

Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie, după ce soţul ei moare într-un accident, autoarea construieşte o relatare biografică a vieţii cuplului, pe care o îmbină cu amintiri şi experienţe personale, din viaţa trăită alături de propriul soţ, relatate la trei ani după moartea acestuia, şi se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal. Prin urmare, totul porneşte de la şi se învârte în jurul morţii cuiva drag, cuiva foarte apropiat. Ceea ce declanşează o seamă de gânduri despre moarte şi despre cum să porţi doliul. Dar mai spune ceva important: „Pentru a trăi, trebuie să ne povestim; suntem un rod al imaginaţiei noastre. În realitate, memoria noastră este o invenţie, o poveste pe care o rescriem în fiecare zi; ceea ce înseamnă că şi identitatea noastră este ficţională, deoarece se bazează pe memorie. Iar fără acea imaginaţie care ne completează şi ne reconstruieşte trecutul şi care îi conferă haosului vieţii o aparenţă de sens, existenţa ar fi înnebunitoare şi insuportabilă, numai zgomot şi furie. De aceea, când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârşitul vieţii persoanei care moare, dar şi sfârşitul vieţii noastre comune. Să ne povestim ce am fost unul pentru celălalt, să ne spunem toate cuvintele frumoase necesare, să construim poduri deasupra fisurilor, să curăţăm peisajul de bălării. Şi trebuie să cioplim acea relatare perfectă în piatra de mormânt a memoriei noastre.”

Citatul acesta parcă ar fi o introducere în cartea pe care o semnalăm astăzi în care personajul feminin principal, de fapt chiar personajul principal, este o româncă, Raluca, tânără abandonată la naştere într-o provincie spaniolă, crescută la orfelinat, răzbătătoare şi uimitor de optimistă, chiar dacă, în înfruntările prin care a trecut, a rămas fără un ochi.

Scriu editorii: „Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum şi linia fină care desparte iubirea de ură. In urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid îşi abandonează viaţa confortabilă, păşind cu totul in necunoscut. Ce l-a transformat într-o fiinţă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalţi? In călătoria lui sumbră, o întâlneşte pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemaă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta îşi poate schimba destinul şi începe de la zero o viaţă departe de tot ce-l frământa.”

Finalul, văzut din perspectiva Ralucăi: „Nu are ce să I se întâmple, nu are de ce să-şi facă griji, îşi spune, liniştindu-se în cele din urmă: ştim doar că Raluca are un noroc chior.”

Rosa Montero – Noroc chior. Traducere din limba spaniolă de Mioara Angheluţă. Editura RAO,362 pag.