COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Noul pol de putere din Europa de Est, sau cine câştigă în criza din Belarus

4814 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Noul pol de putere din Europa de Est, sau cine câştigă în criza din Belarus

Cele mai cunoscute fotografii electorale din Belarus înfăţişează trei femei zâmbitoare: una cu degetele adunate în formă de inimă, alta cu pumnul în aer şi cealaltă făcând semnul victoriei. Pe ziduri sau afişe de campanie, ipostaza e şi mai simbolică, redusă la un logo cu trei semne: inima, pumnul şi victoria.

Pentru presa occidentală, mai exact pentru cucerirea simpatiei vesticilor care nu ştiu despre Belarus decât că e ultima dictatură din Europa, e mult mai atractiv să vadă în poze trei femei tinere şi drăguţe decât pe bărbaţii pe care ele îi reprezintă. Fiecare dintre cele trei femei ţine locul câte unui candidat la prezidenţiale împiedicat de regimul Lukaşenko să participe la alegeri, elementul comun între ei fiind că niciunul n-ar fi cu deosebire convingător de unul singur ca lider din punctul de vedere al publicului occidental, adică al electoratului care ar trebui să decidă dacă susţine sau nu o politică mai agresivă contra regimului de la Minsk.

Maria Kolesnikova, muziciană şi activistă, este şefa de campanie a finanţistului Viktor Babariko, un tip supraponderal în vârstă de 56 de ani care a condus timp de 20 de ani filiala locală a băncii ruseşti Belgazprombank, adică banca Gazprom. Babariko, rivalul de departe cel mai bine plasat în sondaje al dictatorului Aleksandr Lukaşenko, a fost arestat în iunie, înainte să-şi depună candidatura, sub acuzaţii de spălare de bani, evaziune fiscală şi dare de mită, iar banca a fost preluată în administrarea băncii centrale. Svetlana Tihanovskaia, traducătoare şi profesoară de engleză, este soţia lui Serghei Tihanovski, un proprietar de cluburi de noapte devenit vlogger, arestat în mai sub acuzaţia că vrea să organizeze mişcări neautorizate de protest. Veronika Ţepkalo, fostă directoare la Microsoft, este soţia lui Valeri Ţepkalo, fost ambasador în SUA în anii ’90 şi creatorul celui mai important parc tehnologic din Belarus, candidat care a ratat înscrierea fiindcă i s-au validat numai 70.000 de semnături din cele 100.000 necesare.

Posibilul guvern din exil

În lipsa celor trei candidaţi, echipele lor de campanie au decis să o susţină împreună pentru alegerile prezidenţiale din 9 august pe Svetlana Tihanovskaia, singura dintre rivalii lui Lukaşenko a cărei candidatură a fost acceptată de comisia electorală. Motivul pentru care celelalte două i-au cedat locul soţiei vloggerului, deşi ea avea cea mai puţină experienţă de activism şi marketing politic, a fost că este persoana cea mai reprezentativă pentru electoratul cel mai numeros şi mai preţios pentru cauza opoziţiei: categoriile aflate dincolo de elitele bogate şi cosmopolite reprezentate de candidaţii Babariko şi Ţepkalo. Spre deosebire de aceştia, care au viziuni articulate de dreapta, despre cum o ţară ar trebui condusă ca o corporaţie (Babariko a explicat pentru presa rusă de opoziţie că a candidat cu sloganul „Eu sunt un manager” tocmai pentru că vede rolul de preşedinte drept unul de „lider de companie, unde oamenii sunt acţionarii”), Tihanovskaia a propus doar eliberarea deţinuţilor politici, cum e soţul ei, şi organizarea de alegeri libere prima dată după 1994, anul când a venit la putere Lukaşenko.

Narativul dominant despre spaţiul ex-sovietic a tot fost că „elitele liberale”, cum le spun putiniştii (tinerii occidentalizaţi, oamenii de afaceri, corporatiştii) ar fi de partea schimbării, în timp ce populaţia îmbătrânită, cu mai puţină şcoală şi venituri mai mici, inclusiv muncitorii, nu pot susţine o schimbare a puterii care să-i expună la o degradare a standardului de viaţă de genul celei suferite de Rusia în primul deceniu de după 1990. Numai că media occidentală a simţit, corect, ca pe un moment de cotitură vizita lui Lukaşenko la o fabrică de tractoare din Minsk unde muncitorii l-au huiduit: muncitorii nu mai pot cauţiona la infinit un regim sub care au văzut că au rămas săraci şi au ajuns tot mai săraci, în timp ce singurii care se îmbogăţesc sunt oamenii lui Lukaşenko. De asta regimurile de genul Putin sau Lukaşenko şi-au trăit traiul, iar mai devreme sau mai târziu vor cădea nu fiindcă diverşi agenţi străini orchestrează revoluţii colorate, ci din motivul natural al schimbării de generaţii: cei născuţi după 1990 sau 2000 nu mai au motive să fie recunoscători că acum o duc mai bine decât pe vremea lui Elţîn, ci sunt pur şi simplu sătui de un regim încremenit abuziv sub domnia unui singur om şi ar da orice ca să-l schimbe.

De aici încolo însă, lucrurile se complică un pic. După alegerile din 9 august, deja din trioul feminin n-a mai rămas în ţară decât Maria Kolesnikova, care, cu o zi înainte de summitul virtual al UE din 19 august pentru situaţia din Belarus, a cerut ca UE să nu se grăbească să impună sancţiuni regimului Lukaşenko, pentru că astfel va face mai dificil efortul de a începe negocieri pentru democratizarea ţării. Valeri şi apoi Veronika Ţepkalo au fugit întâi la Moscova, apoi la Kiev; Valeri, mai nou şi el pus sub acuzare la Minsk pentru un caz de luare de mită din 2012, a anunţat că vrea să plece la Varşovia (deşi tot el a acuzat şi Polonia, şi Rusia că încearcă să se amestece în Belarus), că vrea să se întâlnească cu „politicieni americani foarte influenţi” şi că a format în exil un organism numit Frontul de Salvare Naţională, menit să concentreze eforturile diasporei belaruse din Rusia, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, inclusiv printr-un fond de ajutorare a victimelor represiunii lui Lukaşenko.

În ce o priveşte pe Tihanovskaia, ea a fost singura care a fugit în Lituania, de unde iniţial a transmis un mesaj împăciuitor, în care sugera că a plecat din ţară, acuzându-se că „a rămas „o femeie slabă”, pentru că i-a fost ameninţată familia. Ulterior însă, ea a transmis un alt mesaj unde spunea, dimpotrivă, că e gata să preia rolul de lider al procesului de tranziţie spre un regim democratic în Belarus, pentru ca mai apoi să le transmită liderilor UE să nu recunoască victoria lui Lukaşenko în alegeri. Deja s-a ţinut virtual, la 18 august, prima şedinţă a Consiliului de Coordonare pentru Transferul Puterii în Belarus, organism prezidat de Tihanovskaia şi care reuneşte politicieni de opoziţie, oameni de afaceri susţinători ai opoziţiei şi intelectuali (inclusiv scriitoarea Svetlana Aleksievici, laureată Nobel). Tihanovskaia ar funcţiona deci ca un fel de lider de guvern în exil, cum a şi explicat Valeri Ţepkalo pentru ziarul rusesc Kommersant – o situaţie care ar putea dura câteva zile sau câteva luni, în funcţie de cât mai rezistă Lukaşenko.

Triunghiul de la Lublin

Toate acestea sugerează o dimensiune explicit internaţională, mai precis regională a conflictului politic intern, una pe care Lukaşenko însuşi a acuzat-o atunci când a declarat că Polonia, Ucraina, Ţările Baltice şi activiştii opoziţiei din Rusia şi-au trimis oameni ca să susţină protestele. Chiar la sfârşitul lui iulie, miniştrii de externe din Lituania, Polonia şi Ucraina s-au reunit la Lublin, în Polonia, pentru a discuta un proiect de cooperare regională denumit „Triunghiul de la Lublin”, după Uniunea de la Lublin din 1569, care crea statul polono-lituanian, o federaţie ce avea să funcţioneze până la 1795, înglobând şi tot teritoriul actualului stat Belarus, precum şi părţi din Ucraina, Letonia şi vestul Rusiei. „Triunghiul de la Lublin” apare după formarea, în 2014, a unei brigăzi comune cu circa 4.000 de militari, cu sediul la Lublin, în contextul ideilor despre nevoia întăririi prezenţei armate pe flancul de est al NATO şi despre pregătirea Ucrainei pentru integrarea în NATO. Brigada s-a numit iniţial LitPolUkrBrig, iar ulterior Marele Hatman Konstantin Ostrogski, după cel care a condus în 1514 forţele militare poloneze şi lituaniene în victoria contra ruşilor la Orşa, azi oraş din Belarus.

Acum, iniţiativa Triunghiului de la Lublin o continuă pe plan politic pe cea militară, după cum spune declaraţia de constituire: „adâncirea şi extinderea cooperării militare între Polonia, Lituania şi Ucraina prin activităţi bilaterale şi trilaterale şi prin valorificarea tuturor posibilităţilor create de NATO”, susţinerea eforturilor Ucrainei de apropiere de NATO şi coordonarea demersurilor de susţinere a principiilor dreptului internaţional, atât prin cooperare trilaterală, cât şi în organizaţiile internaţionale (NATO, UE, ONU, Consiliul Europei, OSCE). Şi mai clar, ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba, a spus chiar că ar vrea ca Polonia să joace un rol de lider în direcţia demersurilor de a pune capăt ocupaţiei ruseşti în Crimeea. Acelaşi Kuleba l-a invitat şi pe omologul său din Belarus, Vladimir Makei, să ia parte ca invitat de onoare la reuniunea următoare a Triunghiului, care va avea loc în toamnă la Kiev. Makei, actualmente doar ministru în exerciţiu după ce Lukaşenko şi-a pus guvernul să demisioneze, nu e văzut bine în cercurile puterii de la Minsk, fiind considerat un trădător, prea occidentalizat şi prea dornic de putere ca să-l slujească loial pe preşedinte.   

Orgoliile istorice care motivează astfel de iniţiative sunt evidente. Dacă vă amintiţi contextul Iniţiativei celor Trei Mări, la origine un proiect polonez, atunci sensul Triunghiului de la Lublin devine şi mai clar, iar înfiinţarea acestei noi organizaţii exact în toiul crizei din Belarus pare logică. Dmitri Trenin, directorul institutului de cercetare Carnegie Moscow Center, nota acum câteva zile: „Ceea ce este cu deosebire izbitor în evoluţiile din jurul situaţiei din Belarus este rolul de lider al Poloniei. Varşovia susţine deschis opoziţia belarusă şi împinge Europa de Est să preseze pentru o schimbare de regim politic la Minsk. Acolo unde membri importanţi ai UE şovăie, Varşovia acţionează. Polonia şi-a recăpătat rolul de putere regională.” Un comentator polonez i-a replicat pe Twitter, exprimând o idee populară în ţara sa, ca şi în alte ţări din Est: „Singura şansă să scapi de Putin e să te ţii aproape de vecini şi de SUA, altminteri UE nu va face nimic. Macron şi Merkel ne-ar vinde lui Putin cât ai clipi, aşa cum au făcut mereu în trecut.”

Cert e că implicarea micilor puteri din polul central-european convine tuturor marilor puteri cu interese în Belarus – UE, SUA şi Rusia, care sunt astfel scutite de eternele acuzaţii de amestec într-o revoluţie colorată sau în contracararea ei şi nu riscă să-şi ostilizeze populaţia din Belarus, care evident nu-şi doreşte ca ţara să aibă soarta Ucrainei după Maidan. Una din explicaţiile abţinerii UE de la impunerea rapidă a unor sancţiuni prea ample contra Minskului, dar şi de la o susţinere mai clară a unei integrări europene pentru Belarus este chiar aceasta, temerea ca nu cumva UE să fie văzută ca o putere expansionistă, lipsită de respect pentru independenţa statului belarus. Aceeaşi motivaţie a avut-o şi Rusia, care vrea să evite apariţia unor sentimente antiruseşti în rândul protestatarilor. Cât despre SUA, amintirea brutalităţii cu care Victoria Nuland, Donald Trump sau Joe Biden au intervenit la Kiev a dispărut cu totul, lăsând loc subtilităţii cu care Polonia şi balticii acţionează în zonă, în calitatea lor dublă de membri NATO interesaţi de scoaterea Minskului din orbita rusească şi de membri UE încrezători că SUA îi poate proteja pe ei înşişi de Rusia mai bine decât Germania.

Un observator răutăcios ar spune că aşa e în Est, unde nimic nu e ce pare a fi: aşa cum nici cele trei femei zâmbitoare nu se reprezentau în campanie pe ele însele, ci pe bărbaţii care nu puteau candida, nici micile puteri regionale care susţin opoziţia belarusă nu se reprezintă de fapt pe ele, ci tot marile puteri, care de data asta nu mai pot acţiona direct. Ministrul Makei, mai sus amintit, explica anul trecut, într-un interviu pentru Süddeutsche Zeitung, că Belarus ar vrea să devină Elveţia Europei de Est, o ţară complet neutră, care să aibă relaţii echilibrate cu toţi vecinii săi. Interviul era intitulat „Nu vrem să repetăm greşelile Ucrainei”, prin asta înţelegând ruperea abruptă a Ucrainei de Rusia şi intrarea rapidă sub aripa UE, ceea ce s-a vădit a fi un izvor de instabilitate; în schimb, zicea Makei, Belarus vrea stabilitate, nu tulburări, pentru că „precauţia este o trăsătură inerentă a mentalităţii belaruşilor”. Pentru observatorii care nu sunt însă răutăcioşi, faptul că polii de putere se diversifică şi se rafinează astfel e o evoluţie perfect logică în jocul european şi a cărei evoluţie va merita toată atenţia pe mai departe, indiferent de deznodământul de moment al conflictului din Belarus.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici