COMENTARIU Lelia Munteanu: Portretul artistului în prima copilărie

Cânta şi desena litere.

Era pe atunci atât de mic, încât ar fi putut încăpea, înghesuit, în cuibul unei berze. Poate aceeaşi care îl adusese, dar cu trei ani mai batrână.

Cânta şi desena litere.

Desena litere cum alţii desenează case sau pomi sau sori sau oameni.

Făcea portretele literelor care îi cădeau sub ochi. Întotdeauna cântând. Trebuie să fi existat vreo legătură ascunsă între literă şi cântec.

Poate le cânta literelor. Credea, poate, că literele sunt un soi de fiinţe aflate în captivitatea cuvintelor şi se străduia să le elibereze pe rând.

Să le elibereze şi să le ridice apoi, cu sforile minţii lui, ca pe nişte zmeie.

Ce încerca să demonsreze, deschizând uşa coliviei câte unui cuvânt şi privind apoi literele cum zboară?

Că putem comunica peste cuvinte, ba chiar împotriva lor, că nu totdeauna vorbele ne ţin la suprafaţă?

Dar eu încă mai cred că, dezbrăcând atunci cuvintele de foneme, căuta litera ascunsă a alfabetului, cea care ar schimba naraţiunea lumii.

M-am zidit acolo, în zilele când el desena litere, ca să îi continui opera.

El a crescut, s-a înălţat, astăzi e Artist Mare – un pre-adolescent pe care  dacă l-aş întreba de ce nu mai cântă nu mi-ar răspunde. E tăcut, răsucit în sine, Un scafandru al emoţiilor.

A rămas însă un portretist al literelor. Numai că acum le adaugă colţi şi gheare, priviri mirate (doar praştia lui Y are în vârfuri doi ochi ameninţători). Fiindcă trăieşte în epoca Postadevăr şi se gândeşte să redacteze o patologie a adevărului? Nu ştiu.

Acum îl văd doar dinspre copilărie, şi doar prin ochii părinţilor lui. Tatăl - un cititor asiduu, încercând să-l înfrunte pe Kafka, „închizând viaţa într-o carte, ca pe o pasăre cântătoare în colivie". Mama – ca o carte deschisă, cu foile zburând în văzduh.

Ştiu însă că tot ce ne e scris ne e scris în acelaşi ceaslov.

Cânt şi desenez litere.