Există un anume tip de curaj ”civic” de tot rîsul. Acela de genul unui cîine care latră vajnic de după gardul protector, dar o ia la fugă, atunci cînd intri în curte. Susţinătorii senatoarei Diana Şoşoacă, pe care i-am văzut sîmbătă cum îşi lepădau măştile, în vreme ce se apropiau de Piaţa Victoriei şi se pierdeau în anonimatul protector al mulţimii, fac parte din această categorie. Tot din ea fac parte şi ”postacii” profesionişti, fie reali, fie cu adrese anonime, fără poze de profil şi biografie, ai ”progresimului” mondial. Toţi aceştia sînt noii activişti ”culturali-electorali” a României, care i-au înlocuit pe autorii ”scrisorilor de la cititori” sosite pe vremuri şi publicate de cotidianele feseniste ”Azi” şi ”Adevărul”, la începutul anilor ’90.

În acest spirit demascator a postat ieri pe pagina sa de facebook Andrei Caramitru, chiar de ”ziua ortodoxiei”, opinia sa, potrivit căreia Biserica îşi falsifică trecutul. Folosind jumătăţi de adevăr, el afirmă că BOR ar susţine creştinarea dacilor – eu unul n-am întîlnit vreun istoric sau vlădică al Bisericii care să susţină aşa ceva. Fireşte, sînt oameni care cred şi în asemenea aberaţii, printre manifestanţii de la mitingurile doamnei Şoşoacă. Dar ei nu sînt ”Biserica”. Să nu mai vorbim de modul în care Andrei Caramitru, fostul consilier al lui Dan Barna şi o voce a ”radicalilor” USR-PLUS demitizează istoria românilor şi o rescrie ”corect politic”. Traian este în opinia lui ”un reprezentant de vază al LGBT - avea harem de bărbaţi şi ii fugărea pe toţi senatorii şi generalii, erau ăia speriaţi de el. Şi mai era şi anti-creştin, dădea ordine să fie terorizaţi”. Cît despre creştinism în România, spune el, ”noi am fost ultimii care ne-am creştinat, impus de greci care au şi controlat biserica şi toţi banii de acolo pînă foarte recent, nici o treabă cu românii”.

Andrei Caramitru amestecă în acelaşi creuzet al unei postări de cîteva rînduri realitatea greco-latină din Dobrogea secolului IV, cu fanarioţii secolului XVIII. Şi continuă, tot aşa, într-un stil care se vrea persiflant, de tip San Antonio, scriitorul satiric francez care a scris o istorie veselă a ţării sale. El spune despre creştinismul românilor că, ”oricum, chiar şi aşa impus, a fost cu multe, multe sute de ani întîrziere faţă de Bulgaria, Ucraina sau Ungaria”. Adică, toţi în jur erau creştini, iar noi singuri rămăsesem aici, o oază de barbarie şi ignoranţă, că aşa hotărăşte Caramitru, inspirat de istoricul Hodor, pe care îl invocă. El spune în continuare: ”Bor (sic!) o să conteste, dar să îmi arate şi mie biserici vechi pe la noi (nu se pun alea ungureşti catolice din Transilvania şi alea greceşti din Dobrogea, unde nu era un picior de român, pînă recent de tot)”. Deci în Transilvania şi Dobrogea nu era ”picior de român”, nici de creştin, iar bisericuţele din dealul de cretă de la Murfatlar, toate izvoarele bizantine despre valahii creştini de la nordul Dunării sau Biserica de la Densuş, de pildă, din Ţara Haţegului, nici că ar exista.

Mult trebuie că urăşte domnul Caramitru ţara în care s-a întors, ca să îşi bată joc de ea aşa cum o face, aşa cum ”mitingiştii” lui Şoşoacă o sufocă, cu iubirea lor colerică. Cele două atitudini sînt diametral opuse, dar la fel de nefireşti, precum sînt, de pildă, în ochii unui creştin, homosexualii şi lesbienele. La rîndul lor, toate caramitrele şi şoşocii de pe internet, pe care îndeobşte îi ocolesc îmi aduc de obicei aminte de acel tip de curaj al ”opozanţilor” lui Nicolae Ceauşescu, care se înscriau în partidul comunist ”ca să dărîme sistemul din interior”, justificîndu-şi (chiar şi faţă de sine!) laşitatea şi oportunismul.

E vechea poveste a celor care au curaj numai în ”turmă”, ori la adăpostul anonimatului. Sau cu inconştienţa lipsită de repere culturale şi de un minim curaj în faţa vieţii, se refugiază ori în făurirea unor false mitologii eroice, ori în distrugerea tuturor templelor din cale. Act care să-i facă măcar aşa curajoşi. Nu e nicio diferenţă între ei şi, cu îngăduinţă, nu poţi spune decît ”iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!”