COMENTARIU Marius Oprea / Fie-vă milă de mineri!

  • Minerii sînt o categorie socio-profesională aparte, din cauza unui profil psihologic diferit de al altor muncitori.
  • Ei trăiesc în fiecare zi, coborînd în subteran, la sute şi sute de metri în adîncul pămîntului, cu sentimentul că viaţa lor atîrnă de un fir de păr.
  • De aceea au o încredere neţărmurită în liderii lor, aceiaşi din subteran ca şi la suprafaţă, ceea ce le dă chiar caracterul unei organizaţii aproape paramilitare.
2593 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Marius Oprea / Fie-vă milă de mineri!

Sursa foto: Mediafaxfoto

Încercînd să-i menţină pe mineri de partea sa, Ceauşescu a vizitat de nu mai puţin de şase ori Valea Jiului, de fiecare dată cînd aveau o sărbătoare proprie importantă. Chiar li se inventau sărbători, precum ”centenarul mineritului”, cînd liderul comunist a fost prima oară în Valea Jiului, în 11 august 1968. În afara unei vizite făcută în 2 august 1997 de preşedintele Emil Constantinescu în Valea Jiului, după 1989, nimeni n-a mai călcat pe acolo, nici măcar Ion Iliescu, cu excepţia politicienilor locali, care au căutat să le ”fure” votul. Şi acum, mai nou, Diana Iovanovici Şoşoacă

Condiţiile de muncă ale minerilor sînt îngrozitoare. Accidentele colective de muncă, cauzate de gaze, incendii, inudaţii sau prăbuşiri de galerii sînt relativ rare, dar cu un mare impact psihologic în întreaga zonă a văii Jiului şi nu numai. Pe de altă parte, accidentele individuale de muncă (din cauza manevrării utilajelor, a intoxicării, a condiţiilor de temperatură din subteran ş.a.) sînt exterm de frecvente. Ceea ce, în esenţă, le dă acestor oameni un sentiment acut de precaritate a vieţii în subteran, care trebuie să fie compensată de elemente de siguranţă la suprafaţă. Ce te faci, însă, cînd ieşiţi ”afară” din întunericul minei, îi aşteaptă o viaţă cenuşie, la fel de nesigură, în care nu există condiţii care să înlocuiască frica, trăită ceas de ceas, pe parcursul unui ”şut” în subteran? În Valea Jiului e de aşteptat oricînd o explozie socială, chiar dacă ea nu va mai avea o forţă de impact aşa cum au avut ”mineriadele” trecute. Aşa ceva nu s-a mai petrecut în ultimii ani, pentru că minele s-au închis treptat, pe parcursul dispariţiei ”biologice” din cîmpul profesional a generaţiilor de mineri de acum două-trei decenii. Ei nu mai sînt o forţă prin număr, ca odinioară. Dar nu contează, în această epocă a informaţiei, cît de mulţi oameni îşi manifestă o nemulţumire. Ci motivele lor şi empatia pe care o cîştigă din partea semenilor.

Suita de necazuri prin care au trecut minerii în ultima perioadă a ieşit acum la iveală. Au îndurat destul. Sesizînd potenţialul de ”valorificat” al situaţiei lor, omniprezenta Şoşoacă s-a şi înfiinţat şi acolo, în Valea Jiului, încercînd să exploateze şi capitalizeze politic răbufnirea lor justificată. Depinde numai de guvern să ia măsuri rapide şi concrete. Să nu-i mai uite pe mineri, la coada celor care ”cer”, mai ales cînd aceştia cer plata muncii lor. Pentru că, deşi ne asigură premierul Cîţu că o altă ”mineriadă” nu se va întîmpla în timpul guvernării sale, cred că aceasta e o promisiune pe care nimeni nu o poate face, pentru că minerii nu sunt doar solidari, ci şi impredictibili în acţiunile lor colective, astfel încât nici primul ministru nu poate garanta cu certitudine acest lucru. Pe mineri, nici măcar Ceauşescu şi Securitatea sa nu a reuşit niciodată să-i ţină cu totul în frîu.

Minerii au fost socotiţi de propaganda comunistă drept o ”avangardă a clasei muncitoare”. La fel au fost trataţi şi de literature patriotică – cine n-a cunoscut în anii ’50 celebra poezie  stahanovistă ”Silvester Andrei salvează abatajul”, a lui A. Toma, povestea unui miner care face ce scrie în titu, în condiţiile în care în abatajul său e pe cale să se producă o catastrofă: ”Deodată, o ploaie de năruitură/ Porni din înalt, şi curgea cu ură / Tot mai larg căsca moartea lacoma-i gură / Tot mai crunt îşi scrîşneşte deasupră-le colţii / Cu trosnet prăvale şi un stîlp, propteaua bolţii”. Acesta e coşmarul oricărui miner. Din cauza condiţiilor grele de viaţă din Valea Jiului, din cauza unei infrastructuri insuficient calibrate la o dezvoltare extensivă a mineriului în zonă, în anii socialismului, ca să nu mai enumăr încă odată condiţiile de muncă din subteran, să fii trimis la mină era, pînă la căderea comunismului, o ameninţare proferată la adresa muncitorilor care nu-şi făceau planul, dar şi a activiştilor de partid şi a securiştilor.

În permanentă criză de forţă de muncă, mineritul din Valea Jiului a fost alimentat cu foşti puşcăriaşi şi condamnaţi ”la locul de muncă”, cu militari în termen şi ”batalioane” de ”utecişti” şi ”voluntari”, trimişi pe liste din toate judeţele, pentru un ”stagiu” la mină. Unii au ales să rămînă aici, ceea ce a schimbat configuraţia demografică a zonei, dînd astfel ”castei” tradiţionale” a minerilor de altădată, o notă de lumpen-proletariat. Tocmai aceste trăsături manifest-colerice ale minerilor ”transformaţi” mai ales după 1977, cînd greva lor a fost prima revendicare socială cu impact din timpul regimului comunist, a făcut ca ei să devină ”material de studiu” pentru sociologii care lucrau la comanda Partidului şi Securităţii. Am citit asemenea studii, care urmăreau să manipuleze modul lor de manifestare şi exprimare în folosul regimului şi a propagandei comuniste. Iar moştenirea aceasta a fost utilizată de către Ion Iliescu de două ori, cu un succes enorm, dar a însîngerat România şi a creat un precedent tot atît de nociv.

Am fost de mai multe ori în Valea Jiului şi chiar am avut ocazia, în vara anului 1990 şi în cea a anului 1991 să lucrez cu mineri, veniţi pe şantierul arheologic de la Sarmisegetuza, pentru un ban în plus:  profesorul Robert Etienne, care săpase la Pompei, a venit şi el pe acest şantier să sprijine dezvelirea Forului Roman şi îi plătea pe muncitori în valută. Vestea s-a dus repede şi pînă departe şi aşa au apărut la lucru minerii: pensionari, dar încă în putere sau mineri activi în concediu, erau extrem de disciplinaţi şi harnici la muncă, dar foarte greu de stăpînit atunci cînd se puneau pe distracţie. Vorbeau cu sfială de ”excursia” lor la Bucureşti şi spunea, fiecare dintre ei, că ”eu n-am fost acolo”. I-am vizitat însă pe cîţiva dintre ei acasă, la Petrila şi Lupeni şi am aflat contrariul. Erau nemulţumiţi şi înjurau pe toată lumea, conştienţi de faptul că, în naivitatea lor, s-au lăsat folosiţi.

Acum, de şase ani încoace, minele se închid în mod accelerat. ”Reconversia forţei de muncă” e un fiasco, pentru că la minerit nu s-a creat (nici nu s-a inventat) o alternativă, iar pentru femei nu există, în afara alimentaţiei publice, niciun altfel de loc de muncă posibil. Sînt săraci, din ce în ce mai săraci. Dintr-un pol al bogăţiei pînă în urmă cu două-trei decenii, a devenit unul al sărăciei. Nu vă mai bateţi joc de ei. Daţi-le măcar banii cuveniţi şi celelalte drepturi de care i-aţi privat în numele unei ”reforme” care în Valea Jiului nu va avea alt rezultat decît un faliment amînat. Nu din milă, ci pentru că aşa li se cuvine.

Sau, la o adică, dacă aşa vă simţiţi mai confortabil în măreţia voastră mică, fie-vă chiar şi milă de ei, dar daţi-le ceea ce ce cer. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici