COMENTARIU Marius Oprea: România lor

4321 afișări
Imaginea articolului COMENTARIU Marius Oprea: România lor
Am uitat repede România lor, a activiştilor de partid şi a securiştilor şi din acest motiv ea renaşte în fiecare zi şi rămîne la fel de puternică. Noi stăm în România noastră: mică şi caldă. Acasă.
 
E drept, comuniştii ”ne-au dat case”. E drept, ”aveam de lucru”. E de fapt simplu: oricine ar fi fost dictator, ar fi făcut la fel. Ar rupe şapte piei de pe om la muncă, pentru un salariu mizer cu care n-ai ce cumpăra, trecîndu-l pe o listă – pentru un apartament, pentru o Dacie sau combină frigorifică Fram. Şi stai şi speri. Munceşti o viaţă. Te rupi pentru ele. Aşteptînd. Cu căciula în mînă, cu ochii umezi privind orice tresărire a muşchilor pe faţa secretarului de partid pe secţie, de care depinde, la început, totul. 
 
Aşa a fost, aşa au trăit părinţii noştri şi noi nu ştim prea mult despre România umilinţelor lor şi a puterii celor ce i-au condus pe atunci, şi pentru că nu am avut de unde afla. Pătimiserăm cu toţii, laolată, părinţi şi copii (dar noi nu prea simţeam), pentru plata datoriei externe, dar acumulările interne de valută nu ne erau destinate, ci serveau ”realizărilor măreţe”: Canalul Bucureşti – Dunăre, Muzeul Făuririi Societăţii Socialiste Multilaterale Dezvoltate, Bulevardului Victoria Socialismului, sistematizarea satelor (adică demolarea lor), Casa Poporului. O casă ridicată de un deal artificial, o piramidă de pămînt peste care se ridică un colos de piatră şi marmură, sub care zace frînt poporul. Aici au trudit zilnic, şapte ani, între trei şi şase mii de „soldaţi”, de fapt muncitori şi specialişti din toate colţurile ţării, aduşi la Bucureşti şi cazarmaţi în barăci de lemn sub pretextul concetrării militare, pentru a munci pe gratis. Pentru toţi aceşti mii de oameni, pe toată cuprinderea furnicarului care înălţa Casa Poporului nu exista nici măcar o singură toaletă: nimeni nu a îndrăznit să le prevadă în organizarea de şantier, atent şi direct supravegheată de Ceauşescu. Aceasta e România lor şi aşa miroase ea. În Casa Poporului, cum ştiţi, poporul intră numai cu taxă.
 
După ce activiştii de partid şi militarii pro-moscoviţi în frunte cu Ion Iliescu, secondaţi de Securitatea care a jurat repede credinţă ”noii puteri” au dat o lovitură de stat Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989 care-l doborîse pe Ceauşescu, ei au condus nestingheriţi vreme de şapte ani România.  Apoi, după numai patru ani, au revenit din nou la putere. Acolo se află şi azi. 
 
Am avut o singură ”pauză” de patru ani, liberă de ”neocomunism”. Ţara a fost condusă între 1996 şi 2000 de o alianţă politică între Convenţia Democrată (ea însăşi o coaliţie în care lucurile nu mergeau întodeauna prea bine, între ţărănişti, liberali şi social-democraţi), Partidul Democrat (fostul FSN – aripa Roman) şi UDMR. Administraţia Constantinescu a reuşit, pînă la urmă, să ţină pe linia de plutire România, într-o perioadă plină de convulsii sociale care au culminat cu marşul minerilor spre Bucureşti şi instituirea pentru prima oară în România după 1989 a ”stării de urgenţă”, de conflicte politice artificiale între partenerii de guvernare, cît şi de ”scandaluri” instrumentate de aparatul de dezinformare al Securităţii, intrată cu arme şi bagaje în opoziţie. Peste toate acestea, situaţia a fost complicată în plan extern de războiul din Iugoslavia, cînd ţara a fost pusă practic să aleagă, iar Emil Constantinescu a ales, în dauna imaginii şi a carierei sale, dar spre binele viitor al intrării României în NATO şi UE. Asta face deosebirea între un om politic şi un om de stat, cum prea puţini am avut în România pînă în prezent. După aceea, în 2000 a revenit la putere Ion Iliescu. Din 2004 şi pînă în 2014 am avut apoi zece ani de ”băsism”, o formă particulară de fesenism care a pozat în anti-comunism, instaurînd însă dictatura unui sistem în care politicul a devenit din ce în ce mai controlat de ”serviciile” clădite pe ruinele fostei Securităţi şi cu aceleaşi reflexe de apărare a puterii şefului statului, în dauna statului şi a cetăţeanului. 
 
În 27 noembrie 2014, la unsprezece zile de la alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al României, Partidul Democrat-Liberal, fost ”Front al Salvării Naţionale”, fuziona prin absorbţie cu Partidul Naţional-Liberal. Se împlinea astfel vechiul vis al lui Ion Iliescu, de după lovitura de stat neo-comunistă dată Revoluţei române, în amiaza zilei de 22 decembrie 1989: de atunci încoace, în România avem ”pluralism în cadrul Frontului”. Partidul Naţional-Ţărănesc dispăruse între timp (după 2000), inflitrat anterior şi dinamitat dinlăntru, pentru că o ”fuziune prin asorbţie” a creştin-democraţiei cu socialismul post-Iliescu era sortită eşecului, fiind doctrinar şi practic imposibilă. În 2014, am ales deci între cele două aripi ale Frontului, cea ”tradiţională” de tip iliescian şi  aceea ”social-liberală”, rezultată din fuziunea prin absorbţie a PNL cu PDL. Nici pînă astăzi nu se ştie cine pe cine a absorbit, dar un semn e defintoriu: odată cu acea fuziune, Petre Roman, primul ministru ales de Ion Iliescu să conducă România imediat după lovitura de stat dată Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, a ajuns deputat pe listele Partidului Naţional Liberal. 
 
România lor s-a dovedit incapabilă de a se reforma. De ”reforma clasei politice” s-a tot vorbit mai ales în ”societatea civilă”, cînd aceasta mai exista (în momentul de faţă, mi se pare că ea se rezumă la ”România curată” şi alte cîteva site-uri ale unor jurnalişti de investigaţii). A vorbit mult şi un partid autodeclarat ”antisistem”, Uniunea Salvaţi România, care a eşuat dramatic în propriul proiect. Mai întîi, prin asocierea cu PLUS, formaţiune construită în sufrageria unui fost anchetator de securitate şi unde lider este unul dintre cei ce o ”filau” pe dizidenta Doina Cornea, în vremea arestului ei la domiciliu. În al doilea rînd, prin slaba calitate a oamenilor trimişi în Parlament de USR-PLUS, a căror ”statură” politică este măsurabilă în ”chichirăi”, adică în numărul de postări cu filmuleţe jucăuşe pe facebook, cu parlamentarii celorlalte partide.
 
În linii mari, aceasta este ”clasa politică” aflată în fruntea ţării. România e a lor. Ei au condus vreme de două decenii şi jumătate ţara, care n-a avut prea mult timp să se dezmorţească, după comunism. După ce l-au executat pe Ceauşescu, politicienii, cei mai mulţi foşti comunişti ei înşişi, au executat România. Cu toţii au acoperit o încălcare flagrantă a drepturilor omului, care începe cu dreptul fundamental la ”coşul zilnic” decent, la adăpostul ideii de suveranitate, care se înţelege prin suveranitatea averii lor. A piscinei din vila Dante a lui Traian Băsescu şi a ”jocurilor de glezne” din politică. Ele au instaurat visul lui Ion Iliescu şi coşmarul nostru cotidian, ”pluralismul în cadrul Frontului”, un spectacol la care ne uităm şi aplaudăm buimaci, ba pe unul, ba pe altul. România a rămas astfel numai a lor, prin paşnică acceptare, a noastră. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici