Eliza Ene Corbeanu: Excesul de putere
În decembrie 2025, Guvernul a înființat un comitet pentru analiza și revizuirea legislației din justiție, numai că justiția nu este un departament din subordinea Guvernului care poate fi reorganizat după bunul plac, este una dintre cele trei puteri pe care se sprijină un stat de drept.
S-a justificat că este nevoie de dialog, s-a accentuat lipsa de încredere a cetățenilor în actul de justiție, premierul însuși a afirmat că există o senzație de nedreptate.
Mai mult, întreaga poveste a fost împinsă în spațiul public pe fondul unor apariții spectaculoase ale unor magistrați invitați la Cotroceni, vorbind despre problemele sistemului, adevărate spovedanii publice, menite să înfiereze și să ofere pretextul pentru Guvern de a-și crea propriul mecanism de intervenție în justiție, frumos ambalat, cu societate civilă, ONG-uri și invitați reprezentativi.
Săptămâna trecută Înalta Curte de Casație și Justiție a decis suspendarea Deciziei prin care a fost înființat acest Comitet, invocând existența unui posibil exces de putere în modul de constituire și funcționare, oprind activitatea acestuia.
Pe fond, Înalta Curte va putea analiza dacă acest comitet a fost nelegal, dacă a încălcat principiul separației puterilor în stat și dacă a depășit limitele competenței Guvernului.
Numai că asaltul asupra puterii judecătorești e în plin avânt și guvernanții tocmai au picat adevăratul test, acela în care ei înșiși trebuie să se supună justiției.
Dincolo de discursurile publice și de comitete înființate ad hoc, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost pusă în situația de a-i cere Guvernului să respecte legea.
Motivul este cât se poate de simplu: statul refuză să își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.
Și mai concret, Guvernul a fost obligat să plătească anumite drepturi salariale restante, însă, la momentul construirii bugetului pentru anul 2026, sumele necesare nu au fost incluse integral.
În limbaj juridic, Înalta Curte numește această situație „refuz nejustificat”, tradus pe înțelesul tuturor, înseamnă că autoritatea nu își face treaba deși este obligată și nu are un motiv legal să nu o facă, iar legea califică un astfel de comportament ca exces de putere.
Dincolo de implicațiile financiare majore, ne aflăm în fața unui precedent extrem de periculos, pentru că, atâta timp cât Guvernul însuși refuză să pună în executare hotărâri judecărești definitive, ce argumente mai există pentru cetățeanul de rând care ar urma aceeași conduită?
Într-o logică simplă, dacă statul nu respectă o hotărâre judecătorească, de ce ar face-o omul obișnuit?
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Excesul de putere
Dacă ducem analiza mai în adâncime, slăbirea justiției nu este, de fapt, o problemă a sistemului juridic în sine, ci o problemă de structură a statului, care ar trebui să funcționeze într-un echilibru.
Fiecare putere are limite și fiecare poate fi oprită de cealaltă, însă justiția are un rol decisiv, pentru că reprezintă ultima linie de control și este cea care restabilește legalitatea, atunci când celelalte puteri o încalcă.
În clipa în care această linie începe să fie slăbită, raportul dintre lege și putere se modifică, puterea începe să negocieze cu legea, o amână, o adaptează, o interpretează în funcție de context.
O hotărâre judecătorească definitivă este, prin definiție, punctul în care conflictul se închide și obligația începe să curgă, ori, dacă acel punct devine flexibil, întregul sistem devine incert.
Instituțiile încep să funcționeze mai greu, pentru că regulile nu mai sunt aplicate uniform, încrederea publică scade, pentru că oamenii percep rapid când legea nu mai este aceeași pentru toți, administrația devine arbitrară, pentru că știe că nu există consecințe juridice imediate, iar puterea tinde natural să se extindă.
Justiția nu mai este locul unde se încheie definitiv un conflict, ci locul unde se pronunță soluții care pot fi ignorate de stat și, în final, de omul de rând.
Din fericire, Înalta Curte a decis să nu capituleze și a făcut deja un prim pas, asumându-și deschis un conflict instituțional pe care, în mod normal, nici nu ar trebui să îl poarte, prin promovarea unei noi acțiuni în instanță.
Deznodământul este, în mare măsură, previzibil, în sensul că va exista o nouă hotărâre definitivă, adică o altă obligație pe care statul va trebui să o îndeplinească, chiar și prin constrângere.