Eliza Ene Corbeanu: Stăpânii Strâmtorii Hormuz
În fiecare zi, convoaie de petroliere uriașe, unele dintre ele lungi cât trei terenuri de fotbal, intră și ies din Golful Persic prin acest culoar maritim îngust, transportând petrolul care alimentează economiile planetare.
Strâmtoarea funcționează ca un fel de supapă a Golfului Persic, pentru că toate exporturile maritime de petrol ale Arabiei Saudite, Irakului, Kuwaitului, Qatarului sau Emiratelor Arabe Unite trebuie să treacă prin acest pasaj înainte de a ajunge în Oceanul Indian.
De aceea, Strâmtoarea Hormuz este numită adesea cel mai important chokepoint energetic al lumii, aproximativ o cincime din petrolul consumat global traversând zilnic această rută maritimă.
Geografia locului explică de ce această strâmtoare este atât de vulnerabilă. În punctul cel mai îngust, distanța dintre cele două țărmuri este de aproximativ 20-21 mile marine, iar în centrul strâmtorii, mările teritoriale ale Iranului și Omanului se suprapun, ceea ce înseamnă că navele comerciale navighează practic între două state care au jurisdicție asupra apelor din jurul lor.
În plus, zona abundă de insule strategice, precum Larak, Qeshm sau Abu Musa, care oferă puncte de observație și poziții militare extrem de importante.
Pentru a face navigația mai sigură într-un spațiu atât de aglomerat, Organizația Maritimă Internațională a introdus încă din anii 70 un sistem de separare a traficului. Astfel, petrolierele care intră în Golful Persic urmează un culoar maritim diferit de cel folosit de navele care ies, la fel cum autostrăzile au benzi separate pentru sensuri diferite de circulație.
Dar Strâmtoarea Hormuz nu este doar un loc de tranzit comercial, ci este și un spațiu militar extrem de sensibil. De aceea, ori de câte ori apare o criză în regiune, revine aceeași întrebare- dacă Iranul controlează partea nordică a strâmtorii, ar putea să o închidă și să oprească fluxul de petrol către restul lumii?
Pentru a răspunde, trebuie înțeles mai întâi regimul juridic al strâmtorilor internaționale și modul în care dreptul internațional limitează puterea statelor de coastă asupra unor rute maritime vitale precum Strâmtoarea Hormuz.
Eliza Ene Corbeanu: Stăpânii Strâmtorii Hormuz
La prima vedere, logica pare simplă: dacă o strâmtoare se află între două state și marea lor teritorială se întâlnește în mijloc, atunci acele state ar trebui să o controleze.
Dar dreptul internațional a evoluat tocmai pentru a evita ca rutele maritime esențiale ale lumii să ajungă la discreția unui singur stat, motiv pentru care, de-a lungul ultimelor decenii a fost construit un sistem juridic complex, care încearcă să păstreze un echilibru între principiul suveranității statelor asupra apelor lor teritoriale și principiul libertății navigației globale.
Primul pas important a fost făcut în 1958, când a fost adoptată Convenția de la Geneva privind marea teritorială și zona contiguă, care stabilea că fiecare stat are suveranitate asupra unei fâșii de mare din fața coastelor sale, numită mare teritorială. Această suveranitate include apa, spațiul aerian de deasupra și fundul mării.
Dar convenția prevede o limitare, în sensul că suveranitatea trebuie exercitată în conformitate cu dreptul internațional. Cu alte cuvinte, statul de coastă nu poate bloca pur și simplu navigația internațională.
În acea perioadă, regula principală era ceea ce dreptul mării denumește trecere inofensivă, adică navele străine aveau dreptul să traverseze marea teritorială a unui stat, atât timp cât trecerea era continuă și nu reprezenta o amenințare pentru securitatea statului respectiv. Această regulă a funcționat o vreme, dar a devenit insuficientă pe măsură ce comerțul mondial a crescut și anumite strâmtori au devenit vitale pentru economia globală.
De aceea, în 1982 a fost adoptată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, cel mai important tratat din acest domeniu, care a reglementat regimul juridic special al strâmtorilor utilizate pentru navigație internațională, introducând noțiunea dreptului de tranzit.
În cuvinte simple, dreptul de tranzit permite navelor și aeronavelor să traverseze o strâmtoare internațională continuu și rapid între două spații maritime, fără ca statele de coastă să poată suspenda sau bloca tranzitul.
Regimul juridic al Strâmtorii Hormuz este completat și de dreptul tratatelor, adică de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, care stabilește că un stat este legat juridic de un tratat numai după ratificarea acestuia.
Această regulă este importantă pentru că explică cel mai bine poziția Iranului. Iranul a semnat Convenția asupra dreptului mării, dar nu a ratificat-o și, din acest motiv, autoritățile iraniene susțin că regimul complet al tranzitului prin strâmtori nu li se aplică.
În interpretarea oficială a Teheranului, navele militare străine ar trebui să obțină permisiunea înainte de a traversa marea teritorială iraniană. Mai mult decât atât, legislația maritimă iraniană adoptată în anii ’90 stabilește că Iranul acceptă trecerea inofensivă, dar își rezervă dreptul de a controla sau chiar de a suspenda această trecere dacă securitatea sa națională este amenințată.
Eliza Ene Corbeanu: Stăpânii Strâmtorii Hormuz
Această interpretare este contestată de majoritatea statelor maritime și de numeroși specialiști în dreptul mării, care consideră că regulile privind tranzitul prin strâmtori au devenit parte a dreptului cutumiar internațional (în dreptul internațional, regula cutumiară se naște atunci când statele urmează constant o anumită practică și, în timp, aceasta devine obligatorie).
Prin urmare, chiar dacă un stat nu a ratificat un tratat, el poate fi totuși obligat de regulile care au devenit parte a dreptului cutumiar, adică exact situația Strâmtorii Hormuz.
Analiza juridică nu se oprește, însă, aici. Regimul Strâmtorii Hormuz trebuie privit și prin prisma dreptului conflictelor armate pe mare, adică a regulilor care se aplică atunci când tensiunile diplomatice se transformă în confruntări navale. În astfel de momente, dreptul internațional încearcă să păstreze un echilibru delicat, pentru a asigura neutralitatea și protejarea comerțului global și a navelor statelor neimplicate în conflict.
Aceste reguli nu sunt cuprinse într-un singur tratat, ci într-o multitudine de convenții, practici ale statelor și manuale militare care sintetizează dreptul internațional aplicabil pe mare. Unul dintre cele mai importante astfel de documente este Manualul de la San Remo privind dreptul aplicabil conflictelor armate pe mare, adoptat în 1994, care stabilește reguli clare pentru blocadele navale.
Blocada navală este încercarea unui stat de a împiedica accesul navelor către coastele sau porturile unui adversar, iar dreptul internațional nu permite ca această măsură să fie aplicată arbitrar.
Manualul de la San Remo stabilește că o blocadă este legală doar dacă este declarată oficial și notificată tuturor statelor, astfel încât navele comerciale să știe că zona este supusă restricțiilor.
Totuși, blocada nu poate avea ca scop înfometarea populației civile și nu poate împiedica în mod arbitrar navigația navelor statelor neutre, care nu participă la conflict.
Un alt document des citat de specialiști este The Commander’s Handbook on the Law of Naval Operations, Manualul juridic al Marinei Statelor Unite. Acesta arată că strâmtorile internaționale beneficiază de un regim juridic special chiar și în situații de conflict militar, navele statelor neutre având dreptul să tranziteze aceste rute, iar orice restricție trebuie să respecte principiile necesității militare și ale proporționalității.
Eliza Ene Corbeanu: Stăpânii Strâmtorii Hormuz
Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic, Iranul nu poate închide pur și simplu Strâmtoarea Hormuz pentru navele comerciale ale statelor neutre, o asemenea acțiune intrând în conflict cu regimul juridic al strâmtorilor internaționale și cu principiile fundamentale ale dreptului mării.
În practică însă, dreptul internațional nu funcționează așa. Iranul controlează coasta nordică a strâmtorii și mai multe insule strategice din zonă, iar această poziție geografică îi oferă capacitatea de a perturba traficul maritim sau de a crea tensiuni în regiune.
Oficialii iranieni au făcut, de-a lungul timpului, numeroase declarații publice despre Strâmtoarea Hormuz, iar acestea reflectă exact tensiunea dintre poziția juridică a Iranului și presiunile geopolitice din regiune.
Una dintre cele mai citate declarații a fost făcută în 2011 de Mohammad-Reza Rahimi, vicepreședintele Iranului la acea vreme. În contextul sancțiunilor occidentale asupra petrolului iranian, Rahimi a declarat public că dacă Iranul nu va putea să își exporte petrolul, „nici o picătură de petrol nu va mai trece prin Strâmtoarea Hormuz”.
Ayatollahul Ali Khamenei, fostul Lider suprem al Iranului, a făcut mai multe declarații în aceeași logică, afirmând că Iranul nu caută să închidă strâmtoarea, dar că nu va accepta o situație în care petrolul iranian este blocat, în timp ce alte state din regiune își exportă liber resursele.
Amiralul Ali Fadavi, fost comandant al forțelor navale ale Gardienilor Revoluției, declara într-un interviu că închiderea Strâmtorii Hormuz ar fi „ușor de realizat” pentru Iran, dacă ar exista o decizie politică în acest sens.
Diplomații iranieni argumentează că Iranul nu a blocat niciodată efectiv strâmtoarea și că libertatea navigației este importantă și pentru economia iraniană.
Președintele Donald Trump îndemna statele occidentale și aliații SUA să contribuie activ la protejarea transportului maritim prin Strâmtoarea Hormuz, avertizând că libertatea navigației într-una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii nu poate depinde doar de intervenția americană.
Donald Trump a transmis că, dacă situația o va impune, marina SUA ar putea începe escortarea petrolierelor prin Strâmtoarea Hormuz pentru a menține deschisă această rută vitală pentru economia globală.
În plan juridic însă, escortarea petrolierelor de către nave de război ridică o problemă delicată. Potrivit Manualului de la San Remo privind dreptul aplicabil conflictelor armate pe mare, dacă navele comerciale navighează în convoi sub escorta directă a unor nave militare ale unui stat aflat în conflict, ele pot fi considerate nave comerciale ale inamicului și pot deveni, în anumite condiții, obiective militare care pot fi atacate.
După cum spuneam, din punct de vedere juridic, Strâmtoarea Hormuz rămâne deschisă navigației internaționale, deoarece tratatele privind dreptul mării nu permit închiderea unilaterală a unei asemenea rute. În practică însă, amenințările militare și atacurile asupra navelor au creat o închidere de facto a strâmtorii (multe companii maritime au suspendat transporturile, iar sute de nave au rămas ancorate în porturi sau au evitat complet zona).
Ca o concluzie, se dovedește încă o dată că dreptul internațional devine iluzoriu atunci când este pus în fața intereselor strategice ale marilor puteri, iar regulile care ar trebui să guverneze libertatea navigației ajung să fie umbrite de logica puterii.