Ion Cristoiu: Cum nu l-a lăsat pe Carol I să se c..e Cultul personalităţii

Lectura articolelor din Historia în vederea publicării e pentru mine şi un bun prilej de a afla lucruri din trecut pe care altfel mi-ar fi rămas complet străine. Numărul în pregătire conţine două articole pe tema Muscelul şi Regii României. Două adevăruri sînt de reţinut din cele două studii:

Deşi ditamai Regele, Carol I se vede obligat să renunţe la cumpărarea unui teren pentru viitorul său castel în zona Câmpulung Muscel. Potrivit articolului lucrurile au stat cam aşa.

Regele vizitează Muscelul întîia oară pe 1/13 octombrie 1866. E primit, după tradiţia fanariotă a românilor, cu mare zarvă sărbătorească. Cum el căuta şi un loc de castel, pune ochii pe un teren în sudul oraşului. Moşnenii, proprietari din tată-n fiu de terenuri şi păduri, se opun. Regele renunţă. Mai mult el nu le poartă ranchiună localnicilor. Ce ne spune asta? Că la vremea respectivă în România era mai multă democraţie ca acum. Dacă acum preşedintele ar vrea să cumpere un teren în ţară, s-ar opune cineva. Şi dacă s-ar opune ar avea cîştig de cauză?

Al doilea fapt, cules din al doilea articol, e pus pe seama unei anecdote zise pe la cafenele din Câmpulung de Tudor Muşatescu.E vorba de o întîmplare hazlie, tipic moldo-valahă, petrecută cu prilejul unei vizite a Regelui în zonă.

Scena mă entuziasmează. Aş putea s-o invoc în orice eseu sau comentariu despre concretizările monstruoase ale Cultului personaliăţii. Acribia mea funciară mă opreşte să citez întîmplarea pînă cînd nu dau peste sursa invocată de autorul articolului. În toată cariera mea de condeier, m-am străduit din răsputeri să merg direct la sursă înainte de a cita ceva sau de a preciza un fapt. De multe ori citatul era înserat într-o carte. Puteam foarte simplu să dau eu citatul ca şi cum l-aş fi descoperit eu direct la sursă. Experienţa m-a avertizat asupra riscului de a cita drept adevărat un fals sau ceva schilodit. Aşa că de fiecare dată nu n-am lăsat pînă n-am văzut eu cu ochii mei sursa invocată. Nu altfel procedez acum, mai ales că trimiterea la Tudor Muşatescu mi se pare niţel confuză. O sun pe Florentina Ţone. Primesc de la ea următorul răspuns:

„Cu mare drag indic sursa: este vorba despre volumul «Iadul alb, de la Câmpulung la cercul polar (Doina Alexandru în dialog cu Titi Georgescu)», apărut la editura Vremea, anul 2019, pagina 232.”

Caut repede pe Internet Iadul alb. Deşi mai multe companii de librărie au printre oferte Iadul alb, mare lucru nu aflu despre această carte, recomandată de copertă (privirea cumpărătorului cade asupra unei icoane) ca aparţinînd memoriilor despre suferinţele oamenilor lui Cristos în Iadul comunist. Respectul meu de cetăţean celor care au trecut prin infernul lagărelor şi închisorilor. Refuzul meu de a mai citi încă o carte de jelanii condimentate cu strigăte de revoltă anticomunistă. Despre anecdota spusă de Tudor Muşatescu nu găsesc nimic pe Internet. Cartea n-are variantă electronică.

Vineri, 24 decembrie 2021, trec pe la Librăria Humanitas de lîngă biserica Kreţulescu. Pe raftul cu cărţi de Istorie dau peste Iadul alb. Se intitulează Iadul alb. De la Câmpulung la Cercul Polar. Doina Alexandru in dialog cu Titi Georgescu şi a apărut la editura Vremea în 2019. Chiar aici, la librărie, înainte de a merge la acasă, caut citatul. Îl găsesc cu greu. E în ultimul capitol, dedicat anecdotelor povestite de Tudor Muşatescu. Iată-l:

„Ce anecdote povestea Tudor Muşatescu?

 - Povestea la şuete întâmplări hazlii pe care le ştia de la străbunicul nostru, de pe vremea lui Carol I. Vodă venise la Câmpulung să-şi construiască palatul aici, dar n-au vrut moşnenii, fiindcă au zis că dacă vine el cu boierii lui, se scumpeşte viaţa. Când a sosit la Câmpulung, Regele a tras la un mare boier, unu Giuglan. Afară s-a strâns tot satul, şi din satele vecine, să-l vadă pe Vodă şi strigau: «Ura! Să trăieşti, Măria Ta!» A stat Regele la masa de sărbătoare cu gazdele şi cândva a vrut să se ducă unde merge şi Împăratul singur. Cum dădea să iasă din casă, mulţimea începea să aclame: «Ura! Să trăieşti, Măria Ta!». A încercat bietul Rege de mai multe ori, cum deschidea uşa să iasă pe prispă, ţăranii începeau să ovaţioneze cât îi ţinea gura: «Ura, să trăieşti, Măria Ta!». Gazda a observat într-un târziu şi a ieşit afară ţipând la ei: «Mama voastră de ţărani, plecaţi de aici, lăsaţi-l pe Vodă să se c...!»”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro