Ion Cristoiu: De la Piatră la Lenin

Recitire. Pe drumul spre Genova, asta însemnînd în avion şi în tren, am recitit Amanţii din Bizanţ, romanul lui Mika Waltari. De pe internet aflasem, la postarea aplicată pe Wikipedia pentru Giovani Giustiniani, că personajul e tratat pe larg în romanul lui Mika Waltari, Amanţii din Bizanţ, varianta românească din 2008 a romanului Johannes Angelos, publicat în 1952. La început m-am gîndit să caut doar paginile despre Giustiniani. Numai că după primele pagini, furat de lectură, m-am apucat să parcurg romanul ca şi cum l-aş fi văzut întîia oară. Nu mai ţin minte dacă l-am citit înainte sau după documentarea despre Căderea Bizanţului. Sînt însă sigur că romanul popularizează personajele principale ale marii Tragedii istorice folosindu-se de un personaj umblat prin lume. Acum, la recitire, observ lucruri trecute cu vederea la prima lectură. Cel mai important e atenţia dată de roman lui Giustiniani. Despre relaţia cu acest personaj am citit la prima lectură. Cum însă Giustiniani nu mă interesa aproape de loc, nu-mi mai amintesc nimic despre Giustiniani din roman. Acum fiecare pagină despre Giustiniani mă face să mă opresc şi să meditez.

*

Observaţie. Din Anglo-Saxon England (400-790) carte publicată de Sally Crawford, în 2011 la Shire Publications pe care am terminat-o, reţin şi notez următoarele:

Din acea perioadă, despre care a scris doar Beda Venerabilul, nici măcar englezii, d-apoi, noi, străinii, nu deţinem dovezi scrise. De dovezi filmate, nu cred că poate fi vorba; numai dacă nu ţinem să aplicăm aici trucul lui Mark Twain din Un yankeu la Curtea Regelui Arthur: cel al azvîrlirii în trecutul de acum sute de ani personaje de azi. Deţin englezii, în schimb, dovezi presupuse a fi aşa, dovezi, adică, din săpăturile arheologice. Scrie Sally Crawford:

„Probele pentru perioada dinte secolul cinci şi secolul şapte în Anglia anglo-saxonă se bazează esenţial pe resturile arheologice. Aşezările anglo-saxone timpurii au fost identificate în 1920 de arheologul E.T. Leeds, dar, comparate cu marile structuri lăsate de romano-britanici, urmele unei aşezări anglo-saxone au fost dezamăgitoare. Anglo-saxonii acestei perioade foloseau lemnul mai degrabă decît piatra pentru clădirile lor, şi drept rezultat, aşezările lor pot fi identificate doar prin găurile lăsate, gropi şi şanţuri în pămînt. Cele mai prolifice descoperiri ale acestei perioade vin de la cimitire, pentru că anglo-saxonii practicau înmormîntarea cu gropi cu bunuri şi cu gropi cu furnituri.”

Observaţii:

a. De la civilizaţia construcţiilor măreţe în piatră se trece la civilizaţia construcţiilor în lemn. Ca dovadă că Istoria nu merge totdeauna înainte.

b. Ce ne-am fi făcut dacă anglo-saxonii n-ar fi avut obiceiul înmormîntărilor cu tot cu obiecte. Nici azi n-am fi ştiut cum trăiau.

c. E bine să construieşti temeinic în prezent pentru a nu da bătăi de cap arheologilor din viitor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro