-  Ion Cristoiu: „Din steaguri unii şi-au făcut cămaşă”

Publicitate. M-a bătut la cap mult timp un coleg din presă să citesc Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu. El tocmai o citeşte şi e atît de entuziasmat de descoperirile din anii comunişti, încît simte nevoia să-mi citeze şi mie pasaje, deşi eu am trăit din plin comunismul şi n-am nevoie de confesiunile altuia pentru a şti ce şi cum a fost. Confesiunile au apărut la Humanitas în 2008. Gabriel Liiceanu e un geniu în materie de publicitate comercială la un autor. Cum editura sa şi-a făcut şi un prestigiu uriaş, bazat pe infantilismul cultural al fătucelor din presă (nu citesc nimic, dar sînt gata să repete ca vrăbiuţele clişee din cele auzite), cartea lui Florescu s-a bucurat de succesul unui nou roman de Marin Preda, admiţînd că scriiitorul ar fi înviat din moarte de dragul GDS. La Dalles, unde era ceva între o expoziţie de cărţi şi vînzare de murături cu vraful, l-am întîlnit pe Gheorghe Florescu. Făceam la vremea respectivă Omul şi cartea, dacă nu mă înşel sau nu, făceam Zig-Zag cu Ion Cristoiu la Antena 3, mă rog, făceam o emisiune, şi l-am invitat pe autor să discutăm cartea în direct. Tipul mi-a dat o carte de vizită şi mă pregăteam s-o sun pe producătoare, deşi nu era o lovitură gen Confesiunile lui Ben Laden de cînd mergea cu cămila, deoarece Georghe Florescu fusese invitat peste tot de dimineaţă pînă seara la tv pentru a vorbi despre carte, cînd, deodată, m-am trezit cu ceea ce se numea fiică-sa, cu o falcă-n cer şi una-n pămînt pe motiv că tatăl e damblagit şi acceptă uşor invitaţii, cînd n-ar trebui s-o facă, deoarece e bătrîn, e bolnav, bla-bla. Era întîia oară cînd un autor se frichinea să nu vină la o emisiune despre cartea lui. Şi mi-am dat seama că familiei i se urcase publicitatea la cap, Gheorghe Florescu era deja un Shakespeare dat la televizor. Am lăsat dracului cartea şi familia. Acum, trebuie musai s-o citesc deşi din spusele confratelui mai tînăr, care n-a trăit comunismul şi vede în carte ceva asemănător amintirilor din amurgul Imperiului roman, dibui că sînt multe legende urbane date drept realităţi. După ce mi-a trimis un SMS cu un singur cuvînt Cartea, seara, întors acasă, în drum dinspre televizor, unde am dat gata un film idiot cu nişte greci care vor să-şi salveze patria din punct de vedere economic descoperind Mormîntul lui Alexandru cel Mare şi o tipă care, la fel ca-n toate filmele date la tv, se precipită să se dezbrace, spre birou, mă opresc la dulapul cu memorii (sînt sgur că aici am pus-o!) şi dau de cartea lui Gheorghe Florescu. O iau şi o aşez pe birou, socotind c-o voi citi în această Eră.

*

Vers. Eugen Barbu în Istoria sa a desprins din Ion Horea acest vers:

„Cădelniţează timpul prin noi ca prin biserici.”

*

Seducţia documentului brut. Am adus tinerei dedicate Mişcării legionare volumul trei din Dosarele lui Codreanu de la Siguranţă. Le-am citit şi xeroxat pe vremuri la arhiva SRI din sediul aflat în clădirea Curentului lui Pamfil Şeicaru. Mă întreabă unde le-ar găsi acum. Habar n-am. E posibil să fi fost mutate – dosarele, desigur, – la Arhivele Naţionale. Într-una din pauze mă opresc în dreptul ei pentru a vedea dacă s-a apucat de citit. S-a apucat. Răsfoind şi eu documentele, deşi le-am studiat cu creionul în mînă, bag de seamă un adevăr care mi-a scăpat la prima iscodire:

Seducţia pe care o exercită asupra cititorului de azi documentul brut, scutit de prelucrare, documentul cuprinzător de viaţă.

Ar trebui să scriu despre asta.

*

Plesnitoare de imaginaţie. Dau gata lecturile din afara studiului în zilele de weekend. Poate şi pentru că, din motive care-mi scapă, sîmbăta şi duminica mă apucă lehamitea de a mai scrie, şi atunci paginile din Arghezi, Petru Dumitriu, Eugen Barbu sînt bune prilejuri de a lenevi prefăcîndu-mă că citesc. După postaţa din Arghezi şi capitolul din Petru Dumitriu (tot nu pricep de ce erau periculoase fişele întocmite de autor pentru Biografii), citesc cu creionul în mînă alte pagini din cele dedicate de Eugen Barbu lui Adrian Păunescu. Pun deoparte, luate din Istoria lui Barbu, aceste versuri plesnitoare de imaginaţie:

„Rar ne gîndim cînd cade cîte-o ţară,/ c-am fi cumva în cauză şi noi.”; „Chiar numai vorbind trădează/ chiar numai dormind conspiră.”; „Pare că ninge pentru a acoperi ceva.”; „Din steaguri unii şi-au făcut cămaşă.”; „Trebuie să reparăm steagurile pe care ni le-au străpuns.”; „De dor ni se tocesc Carpaţii.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro