Ion Cristoiu: Ignacio Ramonet denunţă pe cei pentru care „jurnalismul este, înainte de toate, o «trimitere în judecată»”

Ignacio Ramonet e autorul uneia dintre cele mai importante opere jurnalistice ale secolului:

Cartea interviu cu Fidel Castro intitulată Fidel Castro, Biografía a dos voces.

 Publicată în spaniolă în 2004, a fost tradusă în douăzeci de limbi. Traducerea în franceză Fidel Castro, biographie à deux voix, din 2007, a fost o variantă adăugită şi îmbunătăţită. Precizez asta, doarece varianta românească, apărută la Minerva în 2009 reproduce varianta franţuzească.

 E o operă unică nu numai pentru cunoaşterea uneia dintre cele mai mari personalităţi ale secolului, Fidel Castro, dar şi pentru seriozitatea profesionistă cu care a lucra Ignacio Ramonet:

O sută de ore de interviu cu Fidel Castro, cărora li se adaugă convorbiri particulare, fără reportofon, astfel descrise în prefaţa O sută de ore cu Fidel:

„Înainte de a ne aşeza pentru a lucra în calmul, penumbra şi liniştea biroului personal al lui Fidel Castro – pentru că o parte din interviuri se filmau pentru un documentar –, am vrut să cunosc ceva mai bine, îndeaproape, acest personaj, să îl descopăr în rutina sa zilnică, în felul în care rezolvă problemele cotidiene care se ivesc. Pînă în acel moment nu discutasem cu el decît în cadrul unor scurte întîlniri profesionale legate de subiecte extrem de precise: cu ocazia unor reportaje în insulă sau a participării mele la un anumit congres sau eveniment, cum este cazul deja menţionatului Tîrg de Carte din Havana. Fidel a acceptat ideea mea şi m-a invitat să îl însoţesc pentru cîteva zile în diferite călătorii, atît în Cuba (Santiago, Holguin, Havana), cît şi în străinătate (Ecuador).

În tot acest timp, la bordul automobilului său oficial, un masiv Mercedes negru blindat din anii '80 - dotat cu o armă automată –, în avionul prezidenţial, un vetust Ilyushin Il-18 sovietic – model care nu a mai fost fabricat din 1970 –, sau plimbîndu-ne, luînd prînzul sau cina, discutăm despre ştirile zilei, despre experienţele sale trecute şi despre preocupările din prezent, despre orice subiect care ne trece prin cap, fără să folosesc reportofonul. Urma să reconstruiesc ulterior aceste dialoguri, din amintiri, pe caietele mele, deoarece căzuserăm de acord că el va putea să recitească şi să rectifice răspunsurile înainte de publicarea cărţii.”

Pentru interviu Ignacio Ramonet s-a pregătit ca pentru o teză de doctorat:

„După aproape un an de aşteptare, Fidel Castro m-a înştiinţat că acceptă propunerea mea şi că îmi va acorda cel de-al cincilea interviu de lungă durată, care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi cel mai complex dintre toate interviurile sale. Aşadar, m-am pregătit conştiincios, ca pentru un maraton. Am citit sau am recitit zeci de cărţi, articole şi rapoarte şi m-am consultat cu numerosi prieteni, mai buni cunoscători decît mine ai itinerariului polivalent al Revoluţiei cubaneze, care mi-au sugerat întrebări, teme şi critici. Acestor oameni le datorez interesul pe care l-ar putea stîrni întrebările puse lui Fidel Castro în această carte-interviu.”

Chiar obţinerea acceptului din partea lui Castro e un succes al profesionistului care e Ignacio Ramonet. În talentul de ziarist intră şi disponibilitatea de seduce un personaj pentru a obţine de la el o informaţie, o declaraţie, un interviu:

„Fidel mi-a ascultat propunerea cu un surîs abia schiţat, pe jumătate amuzat. M-a privit cu ochi şireţi şi m-a întrebat ironic: «Doriţi cu adevărat să vă pierdeţi timpul stînd la taclale cu mine? N-aveţi nimic mai important de făcut?» Bineînţeles, i-am răspuns negativ. Zeci de ziarişti din întreaga lume, printre care unii cu adevărat celebri, aşteptau de ani de zile ocazia să poarte o conversaţie cu el. Pentru un profesionist al jurnalismului, ce interviu ar putea fi mai important decît dialogul cu una dintre cele mai importante personalităţi istorice ale ultimilor şaizeci de ani?”

Născut la Rondonela în Galicia, Ignacio Ramonet e una dintre vedetele mondiale ale presei. A fost director al prestigiosului Le Monde Diplomatique. Specialist în geopolitică, a predat Teoria Comunicării la Universitatea Diderot din Paris. Ignacio Ramonet e doctor în Semiologie şi Istoria Culturii, titlu obţinut la Şcoala de Studii Superioare în Ştiinţe Sociale din Paris, elev al lui Roland Barthes. A scris şi publicat numeroase cărţi, multe consacrate Mass Mediei în lumea de azi, cum ar fi: „Propagandes silencieuses. Masses, télévision, cinéma”, Galilée, 2000, „L'Explosion du journalisme. Des médias de masse à la masse de médias”, Éditions Galilée, Paris, 2011, „La Tyrannie de la communication”, Galilée, 1999, apărută la noi sub titlul Tirania Comunicării la editura Doina în 2000. Cele peste douăzeci de premii şi distincţii internaţionale valorizează un mare jurnalist şi mai ales unul dintre cei mai lucizi analişti ai presei din lumea de azi. În Prefaţa intitulată O sută de ore cu Fidel, Ignacio Ramonet îşi expune părerile despre jurnaliştii care iau interviuri. Atît postura sa de mare gazetar, cît şi faima sa de analist lucid al presei, fac din rîndurile dedicate felului în care trebuie luat un interviu o mare lecţie de presă, una dintre cele mai mari dacă ne gîndim la statura profesorului care o predă:

„Niciodată nu mi-au plăcut cei care, atunci cînd iau interviuri, devin narcişişti, care nu încetează să-şi atace interlocutorul şi care au pretenţia de a demonstra că sunt mai pricepuţi, mai isteţi şi mai bine documentaţi decît persoana pe care o au în faţă. Aceşti jurnalişti nu îşi ascultă partenerul de dialog, îl împiedică adeseori să reflecteze şi ne torturează prin comportamentul lor. Nu îi îndrăgesc nici pe cei care concep interviul ca pe un soi de interogatoriu detectivistic în care, teoretic, ar exista un justiţiar de o parte şi un vinovat de cealaltă parte. O relaţie de tip inchizitorial, cu un călău în faţa unui condamnat de la care trebuie să fie smulsă o «mărturisire». Pentru aceşti oameni, jurnalismul este, înainte de toate, o «trimitere în judecată», o putere coercitivă deasupra tuturor celorlalte puteri.

Mai mult decît atît, există şi concepţia lipsită de onestitate, cea mai laşă variantă a interviului, genul jurnalistic care permite înjunghierea pe la spate a celui căruia i se ia interviul, sub pretextul că jurnalismul este liber (în numele unei abordări prost înţelese a libertăţii presei) şi folosirea în orice manieră posibilă a declaraţiilor culese: păstrarea anumitor pasaje şi eliminarea altora, scoaterea unei declaraţii din context, omisiunea anumitor precizări sau neacordarea interlocutorului a dreptului de a-şi reciti propriile declaraţii înainte de publicare.

Unul dintre scopurile acestor conversaţii cu Fidel Castro era acela de a «auzi» argumentele uneia dintre cele mai atacate personalităţi din istorie, care este, în acelaşi timp, una dintre cele mai cenzurate figuri de către marile medii de comunicare. Se pare că, pentru unii, vitejia jurnalistică constă în supunerea în faţa «cenzurii consensulu», adică în repetarea indolentă a lucrurilor pe care marile medii nu încetează să le îngîne în cor de zeci de ani în legătură cu aceleaşi teme.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro