Ion Cristoiu: Perpessicius îl elogiază pe comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu

Comentariu. Am luat azi noapte la mînă, pentru a găsi actele apartamentului de la Sinaia, ceva gen Căutarea acului în carul cu fîn, plicurile din maldărele care stau peste tot în birou. Am descoperit astfel cîte proiecte au rămas neduse pînă la capăt, pentru că sufăr de ciuma împrăştierii. Printr-o decizie tipică mie – luată la miez de noapte – am pus în servietă un plic prin transparenţa căreia se vedea un text bătut, Note de călătorie din Spania sub titlul Cum se înjură în politică şi în fotbal. Un altul era doar în manuscris: Politica în Moromeţii de Marin Preda.

Nici despre el, nici despre cel dedicat aventurii erotice a lui Ionel Brătianu, în etapa destinului său de simplu inginer, n-am dibuit dacă le-am publicat vreodată sau nu. Le-am trimis la bătut. Xerografiat, am găsit articolul lui Perpessicius din Revista Fundaţiilor Regale, iulie 1947. despre Conferinţa publică ţinută de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, în sala festivă a Prefecturii din Cluj, publicată în Scînteia din 12 iunie 1946 sub titlul Tov. Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat la Cluj „Nici compromis în cestiunea Transilvaniei”, marcată de lozinca Înainte de a fi comunist sînt român. La rubrica Jurnal de lector Perspessicius, tovarăş de drum al comuniştilor, îi închină liderului comunist un întreg articol. Citez începutul, semnificativ pentru preţuirea arătată lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Ca o ploaie binefăcătoare, la capătul unei secete, peste măsură prelungită, aşa a fost cuvîntarea ce d-l Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, a rostit la Cluj în ziua de 8 iunie a.c., pe tema nouilor raporturi româno-maghiare.

Svonurile, cîte se acumulaseră, din care cele mai multe s’au dovedit întemeiate şi care ameninţau să usuce inimile şi să le împietrească, cuvîntarea dela Cluj le-a împrăştiat, ca pe tot atîtea duhuri rele, strînse hoţeşte, la graniţa de Nord a Ardealului, nu cu formule magice şi de purificare, dar cu singurul mijloc, eficace cînd diferendul priveşte două popoare, al redeschiderii procesului istoric şi al rechizitoriului, cu atît mai impresionant şi mai efectiv, cu cît indignarea a cedat logicei, resentimentul argumentelor şi în locul dojanei a predicat spiritul de înţelegere, de pacificare.”

*

Ambiţii. „Roşu şi negru” a lui Stendhal e o carte despre Orgoliu, o analiză subtilă, cu ambiţii de obiectivitate ştiinţifică, a acestei slăbiciuni umane, pînă la urmă.

Orgoliul se întemeiază pe sistemul de valori al individului din care se naşte conştiinţa că din punct de vedere social o trăsătură a personalităţii e mai importantă decît altele. Poţi fi orgolios, pentru că te ştii un Don Juan, pentru că talentul de a seduce fustele e pentru tine o trăsătură preţioasă, dar poţi avea orgoliul de a şti să citeşti în greaca veche. Exemplul caracteristic este, bineînţeles, Julien Sorel. Acesta nu este un ambiţios, cum se spune de obicei (sau mai degrabă, nu în primul rînd), ci un orgolios. Ambiţia sa are drept punct de plecare părerea prea bună despre el însuşi, dar mai ales credinţa că pentru asta trebuie să apreciat de cei din jur. Conflictul lui Julien Sorel cu lumea ţine de sistemele de valori. El vrea recunoaşterea publică a propriei personalităţi, cu alte cuvinte, un loc în ierarhia socială, corespunzător calităţilor din care el îşi face temei de orgoliu. Dacă ar fi fost filosof, Julien Sorel ar fi elaborat proiectul unei societăţi în care ascensiunea să se facă în exclusivitate în funcţie de meritele personale. Din conştiinţa că aceste merite nu-i sunt recunoscute, se naşte ambiţia sa de parvenit. Julien Sorel este un arivist, trebuie s-o spunem, deşi cuvântul ne sperie, văzînd în spatele lui intrigi murdare şi linguşiri de tot soiul. Arivismul lui Julien Sorel este un arivism superior, pentru că el pleacă de la merite reale, dar şi de la conştiinţa unei societăţi napoleoniene, în care ascensiunea socială se întemeia pe fapte de arme, în care respectul celorlalţi trebuia să fie în raport direct cu propriile calităţi. Pe de altă parte, Julien Sorel este conştient de faptul că atitudinea celorlalţi este în raport direct cu poziţia în ierarhia socială. Trebuie să facem totuşi o deosebire. Julien Sorel este în exclusivitate un ins social, un ins care pune preţ, deci, pe atitudinea celorlalţi.

Nevoia de a fi întîiul, presupune, neapărat un grup de oameni.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro