Ion Cristoiu: Puterea propagandei comuniste

S-a vorbit mult, după decembrie 1989, de ineficienţa propagandei comuniste. Au fost puse în relief clişeele imbecile, repetarea pînă la monotonia exasperantă, contradicţia violentă cu tot ce se întîmpla în jur. De dragul demonstraţiei, s-au făcut trimiteri la crunta ironizare a acestor clişee în dramaturgia noastră satirică.

Propoziţii al căror adevăr nu poate fi pus la îndoială.

Numai că ele se întemeiază pe o parte a propagandei comuniste. E vorba de propaganda prin lecţiile obligatorii de ştiinţe sociale, prin plicticosul, pînă la exasperare, învăţămînt politico-ideologic, prin aşa-zisa agitaţie vizuală. Propaganda comunistă nu se poate reduce însă la aceste aspecte vizibile. Ea a acţionat asupra conştiinţei individuale şi prin alte mijloace, mult mai complexe şi mult mai subtile. Un loc de frunte între acestea îl deţine, desigur, existenţa unui spaţiu propagandistic de fiecare zi. Propaganda e un instrument de care nici un partid politic din istoria modernă a lumii nu s-a putut dispensa. Ea a fost aşezată, însă, printre alte instrumente de acţiune.

În istoria propagandei politice, partidul comunist a adus cîteva noutăţi absolute.

Se remarcă, astfel, transformarea propagandei într-o preocupare de prim rang. Existenţa şi perfectionarea ei fac obiectul congreselor, al reuniunilor la vîrf ale partidelor. Responsabilul cu propaganda ocupă un loc important în ierarhia aparatului. Mult mai important însă, propaganda comunistă se deosebeşte de alte propagande politice prin intensitatea ei neobişnuită. Ea era prezentă peste tot şi tot timpul. Propaganda comunistă a constituit astfel un mediu intens coroziv în care fiecare dintre noi a fost ţinut scufundat. Ea nu s-a limitat, aşadar, la învătămîntul politic şi la mass-media. Propagandei comuniste i-au aparţinut blocurile cenuşii, străzile prost pavate, vitrinele întunecate, magazinele şi restaurantele uriaşe cît nişte hale. Astfel, axiomele comuniste au pătruns adînc în conştiinţa individului. Sub forma a fel de fel de credinţe false, de prejudecăţi, de stări de spirit chiar. Individualismul e duşmanul de moarte al comunismului. Drept urmare, propaganda comunistă s-a năpustit asupra lui cu o artilerie înfricoşătoare. Viaţa la bloc, tîrîrea individului prin zeci, sute de şedinţe, punerea în discuţie a celorlalţi, a vieţii personale au fost cîteva din mijloacele prin care s-a căutat a se forma spiritul de turmă. Cenuşiul vieţii cotidiene a format platitudinea gîndirii. Absenţa luminilor, a diversităţii, a culorii ne-a educat împotriva spiritului pluralist, ne-a făurit în convingerea că realitatea nu e diversă şi contradictorie, ci unică şi monotonă. Societăţile sînt logice pînă la capăt. Diversitatea vieţii exterioare e în legătură capitală cu diversitatea vieţii politice. Cenuşiul străzilor, al vitrinelor, al cărţilor nu putea să nu se regăsească în cenuşiul vieţii politice, al presei, al artei şi literaturii.

Că propaganda comunistă a sădit în fiecare din noi adevăruri tari, cu valoare de axiomă, m-am convins citind Jurnalul Generalului Sănătescu, fostul prim-ministru al României imediat după 23 august 1944 şi unul din generalii armatei române pe frontul de Est. La capitolul consacrat războiului, autorul vorbeşte de dezertorii ruşi. Deşi om lucid, avînd şi alte lecturi decît cele din Lenin, am parcurs aceste rînduri cu o anume rezistenţă. O rezistenţă secretă faţă de spusele generalului Sănătescu despre dezertorii ruşi. Ani în şir, propaganda comunistă mă convinsese prin cărţi, prin ziare, prin filme şi prin broşuri de eroismul soldatului sovietic în lupta împotriva cotropitorului străin. Deşi ştiam că nu-i aşa, deşi o elementară lecţie de psihologie, spunea că sovietic sau togolez, omul tot om rămîne, în adîncurile conştiinţei mele se formase, totuşi, fără să-mi dau seama, convingerea că soldatul sovietic nu putea dezerta. Îl vedeam, după ani de propagandă comunistă, numai în ipostazele eroice de care erau pline manualele şcolare în Europa de Est şi Centrală. Soldatul sovietic n-avea cum să dezerteze. El se arunca cu pieptul în faţa mitralierei, conducea avionul fără picioare, ieşea în faţa tancurilor germane doar cu un băţ în mînă. Şi cînd am citit, în Jurnalul lui Sănătescu, despre dezertorii de pe frontul rusesc, această convingere intimă s-a simţit contrariată.

Propaganda comunistă ne-a influenţat mult mai puternic decît s-ar crede. Simţim acest lucru azi, cînd convingerile din adîncuri, formate de-a lungul deceniilor, acţionează aproape fără să ne dăm seama. Sub influenţa lor, spunem întreprinzător particular şi nu patron. Sub influenţa lor, îi numim pe proprietarii de magazine, privaţi. După ce ani întregi ni s-a zis că a fi şomer înseamnă o degradare, tresărim dramatic în clipa cînd trebuie să mergem la Oficiul de şomaj. Cu aceste consecinţe ale propagandei comuniste va trebui să ne batem mult timp. Cel puţin atîta timp cît a avut nevoie propaganda comunistă ca să ne sluţească sufleteşte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro