Ion Cristoiu: Toate marile vulnerabilităţi ale celor peste 30 de ani de postdecembrism s-au dezvăluit chiar în primele luni ale lui 1990

  • Ion Cristoiu: Între 27 ianuarie 1990 şi 2 februarie 1990 s-a desfăşurat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti ceea ce ziariştii vor numi Procesul celor patru. E vorba de Procesul de Genocid intentat lui Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă, Manea Mănescu, consideraţi a fi fost în cercul restrîns al puterii de dinainte de 1989.
  • Ion Cristoiu: Procesul, care s-a vrut un răspuns al echipei perestroikiste a lui Ion Iliescu la acuzaţiile de slabă depărtare de fostul regim, anunţă, prin multe dintre notele sale, marile vulnerabilităţi ale celor treizeci de ani care vor urma.
  • Ion Cristoiu: Mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atîtea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţîţată şi de o parte a presei, îi condamnase deja pe inculpaţi.
3011 afişări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Toate marile vulnerabilităţi ale celor peste 30 de ani de postdecembrism s-au dezvăluit chiar în primele luni ale lui 1990

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că procesul celor patru foşti demnitari comunişti Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă, şi Manea Mănescu de la începutul anului 1990, prefigura una dintre marile vulnerabilităţi ale anilor postdecembrişti: folosirea Justiţiei poreclite independente pentru lovituri politice, nu de puţine ori, mafiote.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Cu 31 de ani în urmă, mai precis între 27 ianuarie 1990 şi 2 februarie 1990, s-a desfăşurat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti ceea ce ziariştii vor numi Procesul celor patru. E vorba de Procesul de Genocid intentat lui Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă, Manea Mănescu, consideraţi a fi fost în cercul restrîns al puterii de dinainte de 1989. Atmosfera de ură în care a avut loc Procesul, televizat de Televiziunea Română zisă şi Liberă, ritmul de pas alergător în care s-au desfăşurat procedurile, bădărănia manifestă a Completului faţă de inculpaţi, dar şi slugărnicia incredibilă a acestora faţă de noua Putere, sînt tot atîtea argumente pentru a caracteriza momentul drept unul dintre cele mai penibile din istoria nu lipsită de penibilităţi a postdecembrismului.

 La o privire mai atentă, Procesul, care s-a vrut un răspuns al echipei perestroikiste a lui Ion Iliescu la acuzaţiile de slabă depărtare de fostul regim, anunţă, prin multe dintre notele sale, marile vulnerabilităţi ale celor treizeci de ani care vor urma.

Între ele la loc de frunte se situează folosirea Justiţiei poreclite independente pentru lovituri politice, nu de puţine ori, mafiote.

La vremea respectivă Istoric al clipei, am dezvăluit cu îndrăzneală în două dintre comentariile mele consacrate Procesului – Procesul, influenţat de emoţia colectivă (Expres, 13 februarie 1990) şi Prăbuşirea a început din interior (Observator, 9 februarie 1990), semnele de întrebare ridicate de Proces nu numai asupra noului regim, dar şi asupra românilor în general. Pentru înţelegerea evenimentului reproduc aceste comentarii în ordine diferită de cum au apărut în presa momentului. Iniţiativa e justificată şi prin faptul că amîndouă erau meditaţii mele asupra unui moment încheiat pe 2 februarie 1990.

 

Procesul influenţat de emoţia colectivă

Procesul celor patru foşti demnitari ai regimului Ceauşescu a fost o premieră atît pentru inculpaţi, cît şi pentru Justiţia română. Lui Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu noua postură li se va fi părut absolut incredibilă. Nici în visurile lor cele mai negre ei nu se vor fi imaginat în boxa acuzaţilor, dar mai ales rostind cu voce tare, fără teama de a fi înregistraţi şi raportaţi, <tiranul> Ceauşescu, <dictatorul> Ceauşescu. Sînt aproape sigur că după fiecare astfel de calificativ spus în faţa a ceea ce pînă nu demult constituia o simplă masă pentru mitinguri, ei au căutat în sală, neliniştiţi, silueta securistului cu nota informativă.

Nu se vor fi imaginat, e drept, nici televizaţi atît de mult, pentru că, excepţie făcînd Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, nici un membru al conducerii partidului sau statului nu se putea lăfăi pe micul şi pe marele ecran. Coşmarurile lor anterioare ţineau de sancţiunile tipice nomenclaturii: o pensionare forţată, o trimitere, în cadrul faimoasei rotaţii, ca simplu activist, la o judeţeană din celălalt capăt al ţării, excluderea de la privilegiile aparatului. Lucruri rele, desigur, pentru că deseori era posibil să ajungi subordonatul unuia pe care-l persecutaseşi pînă atunci, dar în nici un caz de talia aducerii într-un proces public.

Noua ipostază a fost pentru cei patru un greu examen. Ea s-a constituit în ceea ce literatura existenţialistă numeşte un moment limită. Acel moment din viaţa unui om cînd, pusă în condiţii aparte, fiinţa lăuntrică răzbate de sub masca riguros protejată de timpurile fireşti.

Cum au trecut inculpaţii acest examen de destin?

Lamentabil.

Excepţie făcînd Ion Dincă, ei au fost de o slugărnicie exemplară cu completul de judecată. În dorinţa de a se pune bine cu toată lumea, ar fi fost în stare să zîmbească dulce pînă şi filamentului din tavan. S-au pus, fireşte, multe întrebări în legătură cu resortul sufletesc de la baza acestei atitudini lipsite de cea mai elementară bărbăţie. S-a crezut, de exemplu, că şi-a spus cuvîntul credinţa nemărturisită că plecăciunile ar contribui la micşorarea pedepsei. O explicaţie care nu poate fi exclusă din capul locului. Anii de Justiţie comunistă i-au convins pe inculpaţi că hotărîrile judecătoreşti n-au nici o legătură cu dreptatea. Un zîmbet, ca şi o încruntare, pot hotărî soarta unui proces. Adevărata explicaţie trebuie căutată însă într-altă parte. Cei trei şi-au făcut o obişnuinţă din slugărnicia faţă de Autoritate. Acuzarea a exagerat contribuţia celor patru la crima de genocid. Ea a avansat astfel un elogiu nemeritat personalităţii lor. În perioada evenimentelor din decembrie, acuzaţii n-au jucat un rol prea important. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că ei ar fi putut fi altceva decît nişte simple marionete. Că supunerea necondiţionată faţă de Autoritate i-a definit înainte de toate, o dovedeşte din plin atitudinea lor la proces. Pentru ei n-avea importanţă cine întruchipează autoritatea: Ceauşescu sau judecătorul Niţoiu. Important era să te pui bine cu atotputernicul momentului. În cazul de faţă, cu preşedintele completului de judecată.

Inculpaţii n-au trecut cu brio examenul procesului. Din nefericire, nici Justiţia noastră. Ani de zile aceasta s-a plîns că sistemul comunist nu-i dă posibilitatea să fie independentă. Ani întregi ea ne-a lăsat să înţelegem că, o dată devenită liberă, ea va fi întruchiparea perfecţiunii. Şi iată, acest moment al posibilităţii a venit. Separată de puterea de stat şi de cea executivă, Justiţia a avut toate condiţiile, după ani de dictatură, să se manifeste cu adevărat liberă. Din păcate, ea n-a reuşit decît să ne dezamăgească. N-are rost să enumăr aici toate punctele vulnerabile ale procesului. Au făcut-o înaintea mea alţi gazetari. E inutil să atrag şi eu atenţia asupra unor diletantisme evidente şi pentru cei ce n-au văzut în viaţa lor nici măcar o broşură de popularizare a Dreptului. Oricum, cîteva dintre ele ar trebui disecate la tablă, în cadrul seminariilor de la Drept: ironiile ieftine ale preşedintelui la adresa inculpaţilor, aducerea drept corp delict a unei bîte confecţionate de către vîlceni în scopuri de propagandă, cererea procurorului de a fi audiaţi martori tocmai atunci apăruţi la uşa sălii de şedinţă, acuzarea inculpaţilor pentru victimele produse după 22 decembrie, adică după arestarea lor, transcrierea otova de către judecător a unor depoziţii în care nuanţele erau extrem de importante.

Aş vrea să mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atîtea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Presa, opinia publică au fost pornite împotriva celor patru inculpaţi. Să nu uităm că lozinca <<Moarte pentru moarte!>>, lansată la mitingul din 12 ianuarie 1990, i-a vizat în primul rînd pe ei. Dincolo de unele interese superioare, care l-au tras de mînă pe judecător în tot timpul procesului, greşelile îşi au explicaţia în teama tribunalului de emoţia colectivă. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţîţată şi de o parte a presei, îi condamnase deja pe inculpaţi. Orice tentativă de a aprecia nuanţat s-ar fi soldat cu o micşorare a pedepsei. Dar şi cu un anume risc: acela ca judecătorii să fie consideraţi – pe nedrept – complici ai celor din boxă. Un risc pe care orice altă Justiţie europeană şi l-ar fi asumat în deplină cunoştinţă de cauză.

Nu însă şi a noastră, aflată la primii paşi în spaţiul libertăţii.

Şi, în consecinţă, separată de puterea de stat şi de cea legislativă, dar dependentă încă de puterea emoţiei colective.> (Expres, 13 februarie 1990)

 

 

Prăbuşirea a început din interior

 

<Atît în depoziţii, cît şi în cuvîntul final, cei patru inculpaţi şi-au exprimat adeziunea <<entuziastă>> la marile prefaceri social-politice traversate în ultimul timp de ţara noastră. Dacă n-am fi auzit în româneşte o astfel de declaraţie: <<... fericiţi vor fi cei care vor putea trăi într-o societate guvernată de principiile democraţiei şi libertăţii>>, am fi crezut că ea a fost formulată mai degrabă de George Bush decît de Emil Bobu, fostul secretar cu cadrele al C.C. al P.C.R.

O astfel de atitudine are o implicaţie politică semnificativă. Inculpaţii au deţinut în regimul Ceauşescu importante funcţii de partid şi de stat. Fireşte, fosta societate s-a definit prin dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu. Dar în esenţa sa, acest regim a fost comunist. El a exagerat pînă la caricatură deficienţele comunismului, dar nu le-a contrazis radical. În acest context, cei patru inculpaţi sînt nu numai ceauşeşti, dar şi comuniştii.

Şi dacă, să presupunem, ei n-au fost <de acord> cu elementele ţinînd de dictatura personală, în schimb au fost convinşi de fundamentele sistemului socialist: partid unic de guvernămînt centralismul excesiv, planificarea unică, libertatea ca necesitate înţeleasă.

E greu de imaginat că ei ar fi putut activa în asemenea posturi şi atîta timp fără o împărtăşire cît de cît sinceră a principiilor comuniste. Manea Mănescu, cel puţin, a intrat în mişcarea revoluţionară înainte de cucerirea puterii de către comunişti. El nu poate fi bănuit că ar fi îmbrăţişat ideologia socialistă pentru a obţine privilegiile acordate deţinătorilor puterii. Intelectual, el nu poate fi suspectat, de asemenea, că ar fi trecut în rîndurile comuniştilor pentru că şi aşa n-avea altceva de făcut, cum s-a întîmplat desigur, cu mulţi dintre cei care au văzut, pe parcursul perioadei interbelice, în mişcarea revoluţionară un mijloc de a-şi depăşi condiţia.

Regimul constituit după Revoluţia din decembrie e net opus ceauşismului. Dar, prin elementele sale de bază, şi comunismului: pluripartidism, piaţa liberă, renunţarea la rolul conducător al partidului comunist, depolitizarea armatei, a şcolii etc. Unui comunist adevărat, situaţia prezentă din ţara noastră trebuie să-i provoace insomnii.

Cei patru inculpaţi s-au prezentat, aşadar, în faţa unui tribunal aparţinînd unei structuri social-politice net opuse convingerilor lor, ba chiar unei structuri împotriva căreia au luptat. Între ei şi tribunal nu putea fi decît un raport de adversitate. Dacă nu identic, cel puţin asemănător raportului dintre comunişti şi tribunalele interbelice. Manualele şcolare ne-au învăţat că acolo ilegaliştii s-au comportat cu demnitate, Cum a încercat să ne convingă o întreagă istorie mai mult propagandistică decît ştiinţifică. Excepţie făcînd Ion Dincă, inculpaţii comunişti de azi s-au purtat cu o slugărnicie dezgustătoare. Cel puţin Manea Mănescu, intelectualul grupului, merită oricînd un loc de frunte într-o panoramă a laşităţii. Ei nu numai că n-au contestat tribunalul dar au şi trecut, cum arătam mai sus, la un elogiu necondiţionat al regimului actual, regim care contrazice flagrant credinţele lor comuniste.

Cum se explică aceasta? Să fi fost ei, în timpul lui Ceauşescu, nişte anticomunişti mascaţi? Să se fi convins ei, în puţinul timp petrecut la închisoare, de măreţia democraţiei şi a libertăţii? Să fi considerat el că printr-o astfel de comportare cîştigă bunăvoinţa tribunalului? Greu de răspuns.

Un lucru e însă sigur: elogiul făcut unei societăţi democratice de către nişte adepţi ai dictaturii <roşii> dovedeşte că prăbuşirea sistemului comunist îşi află una din origini în labilitatea <credinţei> fiecărui reprezentant al său.> (Observator, 9 februarie 1990)”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici