Ion Cristoiu: Un final de film realist-socialist

Aşa a vrut Dumnezeu! La chute de Constantinople: 29 mai 1453 (French Edition) Kindle Edition, de Maurice şi Marilène Chavardès, se încheie cu descrierea jafului de o zi la care se dedau otomomanii după năvălirea în Constantinopol. Mulţi dintre locuitori, surprinşi de vestea Oraşul e pierdut!, aleargă pentru a se pune la adăpost în Sfînta Sofie. Mai cred încă legenda cu Arhanghelul Gavril, care va ieşi în calea păgînilor, cu sabia de foc scoasă, mai ceva ca un jedi din Star Wars, pentru a-i apăra pe credincioşii dinăuntru.

Nu va ieşi nici un Arhanghel!

– Dumnezeu ţine cu turcii – cum avea să spună cu năduf, de pe targă, condotierul Giovanni Giustiniani, lovit mortal pe Zid, în timp ce lumina zorilor lăsa să se vadă Căderea Oraşului.

Dacă ai fi întrebat un călugăr de ce a lăsat Dumnezeu Oraşul la mîna păgînilor, de ce sînt profanate mînăstirile şi de ce sînt violate călugăriţele, iar călugărilor bătrîni, pentru că nu sînt buni de sclavi, li se taie gîtul, ţi-ar fi răspuns că neştiute sînt căile Domnului şi că bizantinii plătesc pentru păcatele lor. N-a reuşit Biserica Ortodoxă Rusă de azi să înfăţişeze masacrarea clerului în timpul Marii Terori ca Examenul de foc prin care a trecut Biserica pentru a se întări în credinţa ei seculară?

Cei doi autori descriu astfel Masacrul din Basilică:

„În cîteva minute sîngele umple dalele, soclurile coloanelor şi altarele. Se calcă pe cadavre şi pe copii pe jumătate sufocaţi. Sub capitelurile aurite purtînd monogramele Teodorei şi a lui Justinian, sub tribunele invadate de cei mai agili sau de cei mai violenţi, în faţa barierelor de argint ciselat care separă asida de neful superior, masacrul va dura pînă la saţietatea învingătorilor.”

Nu e o născocire literară. E o descriere bazată pe documente din epocă. O descriere confirmată de toţi istoricii şi de toţi cunoscătorii sufletului omenesc. Pentru a da imbold unui asalt tot mai ostenit, pe 28 mai 1453, seara, Mehmet le promite otomanilor o zi de jaf. Legenda bogăţiilor nemăsurate de dincolo de Zid, imaginea femeilor ce pot fi violate în voie, pe fondul sălbăticiei celor din stepe, înzecesc dorinţa de a pătrunde în oraş. Cum să credem că păgînii, cei încredinţaţi că Sfînta Sofia e un sacrilegiu în faţa lui Alah, se vor fi oprit în faţa uşilor măreţe ale Sfintei Sofii, înfrînaţi de cenzura morală? Masacrul a avut loc. Cum au avut loc şi distrugerile irecuperabile ale monumentelor Bizanţului. Cum au avut loc şi asasinatele, violurile şi chiar încăierările reciproce între otomani pentru a pune mîna pe un viloi sau un palat. Citind aceste pagini mă duce din nou gîndul la finalul filmului El Fetih, viziunea lui Erdogan asupra Căderii Constantinopolului. Secvenţa de final îl surprinde pe Sultan intrînd singur în Sfînta Sofia. Poporul bizantin – speriat – s-a retras în cealaltă jumătate de Catedrală. Sultanul păşeşte pe dale spre Poporul bizantin mai ceva ca un preşedinte american căruia consilierii i-au zis că dă bine la imagine să meargă spre mulţimea de crescători de iepuri fără Secret Service, de strajă stînd însă pe acoperişuri lunetiştii. Ajuns în apropierea Poporul îngrozit, Sultanul îl linişteşte zicînd, mai ceva ca Lenin descins în gara Finlanda de pe locomotivă, că el va pune capăt inegalităţilor sociale. Un copil bizantin rîde la el nevinovat din braţele unei mame. Sultanul se apropie, ia copilul în braţe, feţele Poporului se înseninează şi copilul îl trage pe Sultan de barbă. Sultanul nu-i retează gîtul cu iataganul, în buna tradiţie otomană, ci îl mîngîie. Să mai spună cineva că realismul socialist a murit o dată cu socialismul real!

*

Ordin. În avion la decolare şi la aterizare, am citit mai departe din cartea lui Vintilă Corbu, Căderea Constantipolului, profitînd de faptul că, deşi am citit-o de două ori pînă acum, nu mai ţin minte nimic. Reţin din carte, ciupită din alte cărţi, secvenţa în care başbuzucii, trimişi la sacrificiu în primul val, în noaptea de 28 spre 29 mai 1453, ca să nu dea înapoi, sînt împinşi cu săbiile de echipe din urmă. Un fel de detaşamente de stopare ivite în 1942 în Armata Roşie ca urmare a Ordinului Nici un pas înapoi! Pentru mai multă rigoare, transcriu secvenţa din volumul de referinţă Căderea Constantinopolului. 1453, de Steven Runciman, varianta românească a volumului The Fall of Constantinople. 1453, apărut la Cambridge University Press în 1965:

„Erau trupe în care nu te puteai încrede, straşnice la cel dintîi iureş al lor, dar care repede îşi pierdeau cumpătul, dacă nu izbîndeau numaidecît. Ştiindu-le slăbiciunea, Mehmet a rînduit îndărătul lor un şir de oşteni care să facă ordine, înarmaţi cu curele şi buzdugane, şi care aveau porunca să-i îmboldească, dar şi să lovească şi să ţină în frîu pe oricine dădea semne că şovăie. Îndărătul acestei poliţii ostăşeşti se aflau ienicerii sultanului. Dacă vreun başbuzuc îngrozit îşi croia drum printre acei care-l păzeau, ienicerii aveau sarcina să-l căsăpească cu hangerele.”

Cazul Giustiniani e tratat cu obiectivitate. De fapt, abia acum observ că Giustiniani pleacă iniţial în port unde era doctorul, pe Zid lipsind aşa ceva. E suit pe navă de ai săi după ce vine vestea că Oraşul e pierdut. De altfel, despre ultimele momente de pe Zid avem doar mărturii indirecte, lăsate de cronicari care n-au văzut cu ochii lor, ci au auzit doar. Sau mă rog pretind ei că au auzit, nefiind exclusă ipoteza unor născociri, mai ales că respectivii sînt greci.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro