ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Culisele instaurării ”dictaturii proletariatului”: “Mai bine să arestăm zece nevinovaţi, decît să scăpăm un bandit!”

1991 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Culisele instaurării ”dictaturii proletariatului”: “Mai bine să arestăm zece nevinovaţi, decît să scăpăm un bandit!”

În acţiunea de instaurare a ocupaţiei sovieto-comuniste, PCR a utilizat de la bun început acţiuni specifice terorismului de stat. Comuniştii aveau un puternic sentiment de inferioritate, fiind confruntaţi cu forţa cu care renăşteau partidele istorice şi cu popularitatea acestora, cît şi cu neputinţa pe care o încercau în faţa instituţiilor statului, în care ei nu deţineau la început nici un control; singurul loc în care se simţeau la largul lor erau halele de întreprindere. Ca urmare, ura lor faţă de restul lumii a răbufnit şi s-a putut manifesta, după instaurarea guvernului Groza, cînd primele valuri de represiune s-au dezlănţuit, anunţînd viitoarea înfiinţare a ”Securităţii Poporului”, cînd ura lor ”de clasă” n-a mai cunoscut oprelişti.         

”Se dau pe faţă tot mai mult...”

Decretul 221 pentru înfiinţarea şi organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. Atribuţiile instituţiei erau stipulate fără echivoc la articolul 2 (“apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra duşmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunişti pentru “lichidarea duşmanului de clasă” în numele “consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în activitate. Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua ”Direcţiune a Securităţii Poporului”, cît şi o schimbare de titulatură. Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze “prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căreia aceasta funcţiona. Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărîrilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire. Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile “ce privesc regimul” pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne. Instrucţiunile, statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cît şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI).

Decretul 221 nu făcea decît să legifereze într-un text unic un complex de hotărîri anterioare ale conducerii comuniste, în baza cărora acţiunile îndreptate cu precădere împotriva opozanţilor regimului au fost în cele din urmă centralizate în sarcina acestei noi insituţii. Naşterea Securităţii a fost rezultatul unui proces care a început la 6 martie 1945, dată după care infiltrarea Ministerului Afacerilor Interne de către comunişti a luat proporţii din ce în ce mai serioase şi s-a finalizat practic în 10 iulie 1948, cînd Secretariatul Comitetului Central al PMR lua în discuţie şi aproba propunerea ministrului de interne Teohari Georgescu, de reorganizare a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, sub noua titulatură de ”Securitate a Poporului”. Ca şi Republica Populară Română, Securitatea a fost înfiinţată prin decret la finalul luptei de cucerire a puterii, ca un corolar al acesteia, reprezentînd momentul de maturizare a represiunii ca armă politică, determinantă în succesul pe care PCR l-a înregistrat în impunerea regimului de ocupaţie sovieto-comunist. Astfel, noul regim s-a autocertificat în mod oficial drept un stat poliţienesc: Securitatea avea ca scop declarat “apărarea cuceririlor democratice”, adică menţinerea şi consolidarea regimului, prin anihilarea oricărei dizidenţe faţă de linia impusă de conducerea comunistă. Înfiinţarea ei reprezintă punctul final al procesului de instaurare a dictaturii proletariatului în România, în accepţia sa formulată de Lenin - “puterea bazată pe forţa neîngrădită de lege”, statul de drept fiind înlocuit cu o legalizare a terorii ca politică de stat “în termeni clari, fără echivoc”.

În ziua mohorîtă care coborîse peste capitala României Populare cu ocazia naşterii Securităţii, la 30 august 1948, Alice Voinescu mai nota în jurnalul ei, printr-o stranie coincidenţă: “Nu vă cer să ne iubim unii pe alţii, ci împreună să urîm imperialismul - a spus, la Breslau, Fadeev. E darea peste cap nu numai a creştinismului, ci şi a umanismului elin. Ce ar spune Antigona de această predică despre ură? Se dau pe faţă tot mai mult...”. Într-adevăr, dacă în 1945-1947 acţiunile represive au fost întreprinse din interiorul vechilor structuri poliţieneşti sau a celor cu atribuţii informative, fiind utilizate şi adaptate situaţiilor în lupta împotriva opozanţilor politici de cei fideli comuniştilor din interiorul acestor instituţii, la 30 august 1948 sosise timpul ca masca să cadă.

La început a fost discursul                                                                            

În primele momente după preluarea puterii executive, prin impunerea unui guvern aflat sub influenţă sovietică, mai mult ca urmare a intervenţiei dure a forţei de ocupaţie a Armatei Roşii decît datorită propriilor eforturi, au existat la nivelul conducerii comuniste două tipuri de discurs despre utilizarea represiunii în impunerea hegemoniei asupra ţării. Cel dominant era coleric, pe alocuri ura de clasă depăşind cu mult realitatea propriei puteri, dar în subsidiar un altul, ceva mai organizat, analiza posibilităţile şi căuta căile de distrugere treptată a structurilor vechii societăţi. Dar era numai o diferenţă de ton în abordarea subiectului  - nimicirea ”duşmanului de clasă” rămînea datoria supremă a comuniştilor.

Prima ţintă au constituit-o colaboraţioniştii regimului antonescian şi legionarii, comuniştii limitîndu-se deocamdată la aceste categorii, pentru a rămîne în consonanţă cu spiritul vremii. Dezideratul lichidării lor a fost făcut public încă din primele momente de după răsturnarea regimului antonescian. La o întrunire din faţa sediului central al PCR, în cuvîntarea prilejuită de intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, Gheorghiu Dej arăta: “Răsturnarea regimului hitlerist al lui Antonescu a însemnat o mare victorie în drumul spre libertatea deplină. Dar nu trebuie să vă lăsaţi îmbătaţi de succes. Lupta nu a încetat. Trebuie să loviţi mai departe rămăşiţele bandelor legionare, actualul pericol intern, şi pe sprijinitorii lor, să luptaţi pentru curăţirea întregii vieţi publice, a aparatului de stat, a instituţiilor, de ultima rămăşiţă fascistă. Tovarăşi muncitori, legionarii trebuiesc zvîrliţi afară din fabrici. Fascismul trebuie strivit. Am cucerit astăzi libertatea. Dar ea trebuie consolidată”. După mai puţin de o lună, în articolul de fond al numărului 3 din “Scînteia” (23 septembrie 1944), intitulat “Datoria noastră în momentul actual”, se arăta: “Comuniştii trebuie să mobilizeze masele poporului spre a veghea şi lupta împotriva sabotorilor legionari şi prohitlerişti, să mobilizeze la descoperirea şi demascarea lor, la lupta pentru nimicirea lor... DATORIA ACEASTA ESTE O DATORIE SUPREMĂ (sublinere în original). Regimul democratic şi sarcina democratizării ar fi lipsite de conţinut, dacă nu s-ar lua măsuri dintre cele mai severe împotriva duşmanilor de moarte ai poporului”. În continuare, “duşmanii de moarte” erau astfel enumeraţi: legionarii, hitleriştii, cuziştii, prohitleriştii “de teapa lui George Brătianu”, care “îşi rîd în barbă, se folosesc de libertatea personală pentru provocaţiuni hitleriste, unii ascunşi, alţii făţişi, împotriva libertăţii poporului român ţinut în cătuşe de ei şi ai lor, atîta amar de vreme”.

Bineînţeles, prima măsură împotriva acestor inamici urma să fie anularea “libertăţii personale”. Atacuri similare, din ce în ce mai virulente şi-au găsit zilnic loc discursurile liderilor comunişti şi în presa de partid a vremii. Ţintele au fost identificate treptat într-o arie din ce în ce mai cuprinzătoare de categorii politice şi sociale, pe măsura consolidării puterii comuniste. Densitatea acestor atacuri, a căror antologare ar ocupa un spaţiu imens, îl determina pe autorul anonim al unui articol din oficiosul PNŢ “Dreptatea” să gloseze pe marginea lor, încă din 2 septembrie 1944, cîteva rînduri cu valoare de premoniţie: “Cine a avut buna inspiraţie de a păstra ziarele care au apărut de la 23 august şi pînă astăzi în Capitala noastră îndelung răsunătoare şi amabilă, nu se va plictisi la bătrîneţe... Astăzi, însă, ne lipseşte perspectiva istorică pentru a glumi, iar desfăşurarea rapidă a evenimentelor nu acordă timpul necesar încercării unui sentiment de ruşine”.              

Dej: ”Noi lucrăm repede. Dacă e legionar, îl băgăm în lagăr şi pe urmă vedem!”

Dincolo de declaraţiile belicoase ale comuniştilor, momentul trecerii la fapte nu trebuia, în viziunea lor, ca şi a mentorilor şi protectorilor sovietici, să întîrzie. Punerea în practică a ameninţărilor proferate a fost posibilă îndeosebi după instalarea guvernului Groza. Pe primul loc între inamicii declaraţi figurau legionarii. Ca urmare, la numai patru zile de la acest eveniment, într-o şedinţă a activului central al partidului împreună cu miniştrii comunişti din 10 martie 1945, în vreme ce Teohari Georgescu a adus vorba de arestarea liderului sindicatului de la Societatea de Tramvaie Bucureşti, ai cărei muncitori se manifestau în marea lor majoritate deschis şi cu curaj împotriva comuniştilor, Vasile Luca a reacţionat dur: “Aşa, nu aşteptaţi nici un fel de lege pentru legionari! Trebuie arestaţi cei pe care îi avem în mînă... şi trebuie folosiţi oamenii noştri pentru arestări”. La interpelarea primului ministru Groza, care invoca necesitatea unei “selecţionări serioase”, pentru că “închisorile sînt pline de ţărani şi muncitori”, în marea lor majoritate găsiţi vinovaţi de a fi fost membri de rînd ai mişcării legionare, replica lui Vasile Luca nu s-a lăsat aşteptată: “Mai bine să arestăm zece nevinovaţi, decît să scăpăm un bandit!” O soartă similară hărăzea liderul comunist şi celor epuraţi: “Toţi cei epuraţi trebuie adunaţi şi băgaţi în lagăr, puşi la muncă obştească. Şi apoi vom vedea cine se poate reabilita”.

Dar la începutul lunii martie a anului 1945 era prea devreme pentru asemenea acţiuni în forţă, de internare în lagăr în baza unor simple dispoziţi, măsură pe care autorităţile “democraţiei populare” aveau totuşi să o întreprindă peste mai puţin de un deceniu - într-un timp în care chiar “justiţiarul” Vasile Luca va cădea victimă terorii comuniste. Cînd problema epurărilor a fost reluată peste două săptămîni, la o şedinţă a Frontului Unic Muncitoresc, a izbucnit un mic conflict între reprezentanţii social-democraţi şi comunişti pe acest subiect, cei din urmă acuzînd pătrunderea în PSD a numeroase “elemente fasciste” şi recomandînd excluderea lor, urmată de internarea în lagăr. Prilej cu care a avut loc un schimb de replici între Gheorghiu Dej, Lothar Rădăceanu şi Ana Pauker:

Dej: - ”Am pus să bată acum la maşină lista complectă a legionarilor strecuraţi la social-democraţi... Noi lucrăm repede. Dacă e legionar, îl băgăm în lagăr şi pe urmă vedem! Că e UP-ist (în Uniunea Patriotică - n.n.) sau social-democrat sau comunist, nu ne priveşte.

Rădăceanu: - Dar de ce să băgaţi în lagăr oameni nevinovaţi?

Dej: - Mă rog, dacă a fost legionar...

Rădăceanu: - Dar cine să constate aceasta?

Dej: - Pe bază de mărturii... Să spunem că despre cutare vin doi muncitori să spună că uite, cutare a purtat cămaşa verde...

Pauker: Şi dacă noi îi facem vreun reproş tovarăşului Teohari este că lucrează prea încet. Pentru că nu se poate ca în România să nu fie pînă acum 50.000 legionari arestaţi”.

Nu peste multă vreme, la şedinţa din 2 aprilie 1945 cu miniştrii comunişti, Ana Pauker a cerut creşterea vigilenţei membrilor de partid din guvern. Reamintind disputa cu social-democraţii, ea a precizat: “Dacă ei sînt oameni cu cap, trebuie să înţeleagă. În Franţa, unde a fost o mişcare de partizani la care au participat sute de mii şi milioane de oameni, au fost arestaţi acum 40.000, în Jugoslavia, Bulgaria iarăşi zeci de mii. Apoi în România, în care a fost rebeliune legionară, stăpînire germană, trebuie să fie cel puţin tot atîţia arestaţi”. Ulterior, în aceeaşi chestiune, la o şedinţă a Comitetului Central al PCR din 14 mai 1945, Gheorghiu Dej s-a arătat şi mai vehement: “Tot ce a fost bandit trebuie arestat!”.          

Faptul că, fiind vorba de colaboraţioniştii regimului antonescian şi de legionari, duşmanii lor de moarte, Luca, Pauker şi Dej îşi mai pierdeau cumpătul, nu justifică întru totul lipsa de realism a propunerilor lor. La aceeaşi şedinţă din mai, în care Dej preconizase arestări masive şi imediate, Emil Bodnăraş a făcut o succintă şi riguroasă analiză a instrumentelor represive aflate la îndemîna comuniştilor, lăsînd să se înţeleagă că dezlănţuirea valului de teroare trebuie deocamdată amînată: “Sectorul armatei este foarte slab, dar sectorul tov. Teohari este în mîinile noastre... Aparatul nostru de interne trebuie să ştie tot şi nimeni să nu poată cîştiga capacitatea de a face informaţii. Reacţiunea este foarte hotărîtă să forţeze aparatul nostru. Trebuie unificarea serviciului informativ şi întărirea aparatului executiv, precum şi a grănicerilor - paza graniţelor nu trebuie să fie o preocupare a Ministerului de Război, ci tot a internelor. Trebuie să venim cu cîteva proiecte de reorganizare a aparatului de interne şi trebuie chiar forţată mîna Regelui, pentru ca mijloacele să ne fie puse la dispoziţie”.

În doi ani de zile, majoritatea măsurilor preconizate de Bodnăraş aveau să devină realitate, ele crescînd eficienţa instrumentelor represive aflate la îndemîna comuniştilor. La fel de lucizi şi ponderaţi s-au arătat, în lunile care au urmat instalării guvernului Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, ei opunîndu-se dezlănţuirii imediate a unor valuri de arestări masive. În şedinţa CC al PCR din 25 iulie 1945, Pătrăşcanu îşi preciza astfel punctul de vedere: “Am avut acest principiu: să lovim oamenii care au făcut fapte criminale. Dar să nu fie aceleaşi criterii pentru conducătorii de organizaţii, la fel pentru cei care au mers cu curentul şi n-au făcut nimic”. Pragmatic, dar cu atît mai eficient în utilizarea represiunii ca mijloc, fără să o revendice ca scop, ca act de răzbunare, s-a arătat la aceeaşi şedinţă şi ministrul de interne Teohari Georgescu: “La Satu Mare a fost un caz cu un popă reacţionar, din cauza căruia comuniştii nu puteau intra în sat. Ei au cerut să fie arestat. Am întrebat: după arestare, dacă o să te duci în sat să faci propagandă comunistă, te alungă ţăranii cu topoarele; aşa se face muncă politică, aşa luptăm noi împotriva reacţiunei?... Nu putem noi, cu un mănunchi de oameni cu care am început activitatea politică, care abia după 23 august au devenit o forţă formidabilă, nu putem întrebuinţa metodele acestea de arestări şi epurări fără lămurire politică, fără mobilizarea maselor”.          

”În fiecare lună sînt peste 1000 de arestări, în legătură cu atentate banditeşti pe linia antisovietică!”

Între cele două opţiuni, prima, a represiunii imediate şi fără cruţare şi cea de-a doua, a amînării ei, în vederea derulării pas cu pas, concomitent cu ascensiunea comuniştilor la putere şi utilizată ca mijloc de realizare a acestei ascensiuni, ultima a avut cîştig de cauză. Faptul s-a petrecut probabil sub impulsul reprezentanţilor sovietici care controlau partidul comunist, întrucît era evident ca ei să dorească evitarea tulburărilor în spatele frontului, inevitabile în cazul unor valuri de arestări care, după încetarea războiului, ar fi putut provoca o periculoasă coalizare a populaţiei într-o mişcare ostilă ocupaţiei sovieto-comuniste, ducînd şi la pierderea brumei de încredere pe care guvernul Groza şi-o cîştigase. Aşa că, treziţi din beţia puterii, domolindu-şi setea de răzbunare, Ana, Luca şi cu Dej s-au văzut nevoiţi să amîne cu cîţiva ani momentul în care vor băga, într-adevăr, “spaima-n burgeji”.

Bineînţeles că ura a mocnit multă vreme şi a răbufnit deseori în intimitatea Biroului Politic. Spre exemplu, în 26 iulie 1946, la şedinţa forului de conducere a PCR s-a luat în discuţie, la primele trei puncte, “situaţia internă - manifestările reacţiunii”, respectiv “acţiunile antisovietice, criminali de război, Sumanele Negre” şi “curăţirea aparatului de stat”. Încă din debutul dezbaterilor, Vasile Luca arăta că “bandiţii ridică capul pentru că noi nu luăm măsuri serioase de curăţire a acestor elemente. E adevărat, cîţiva trebuie să fie făcuţi scăpaţi din fugă, ca să scăpăm de ei”. Pe lîngă evidenta instigare la omorîrea unor oameni care nu suferiseră o condamnare de asemenea gravitate în justiţie, prin utilizarea pretextului evadării de sub escortă, Luca propunea ca “orice manifestare antisovietică să atragă arestarea”, urmînd ca aceste manifestări, ca şi “actele” care au “caracter politic” şi sînt îndreptate împotriva comuniştilor să fie tratate drept “crime împotriva siguranţei statului, împotriva democraţiei”. El cerea, pentru ca propunerea sa să fie pusă în practică, “curăţirea justiţiei militare şi civile”, urmînd ca aceia ce “nu execută ordinele” în acest sens “să fie scoşi şi daţi în judecată ca complici”. Simţindu-se vizat, Pătrăşcanu a recunoscut la şedinţa respectivă că există “o bunăvoinţă din partea justiţiei care depăşeşte limitele”, propunînd intrumentarea unui proces exemplar al inamicilor PCR: “Părerea mea este să începem cu Sumanele Negre”, susţinea ministrul justiţiei, proces prin care “să creem un instrument de agitaţie”. Luca a intervenit prompt: “Nu trebuie uitat scopul: compromiterea partidelor istorice”.

Profitînd de contextul deschis de discuţie, Teohari Georgescu a făcut o prezentare a acţiunilor întreprinse de subordonaţii săi din MAI împotriva “reacţiunei interne”: “Acum, la Ministerul de Interne se urmăresc de 1-2 luni toate arestările. În fiecare lună sînt peste 1000 de arestări în legătură cu atentate banditeşti pe linia antisovietică şi antidemocratică! Ce se face cu aceştia, vom discuta împreună. Cert e că va trebui să discutăm posibilitatea mergerii în justiţie, vom trebui să găsim oameni pentru toate... Chestiunea trebuie să fie clară: vor fi vaiete, vor fi ţipete, pentru că nu vom sta cu mîinile încrucişate acum, în preajma alegerilor”.

Ostilitatea liderilor comunişti faţă de inamicii lor politici era potenţată şi de un sentiment de teamă că nu vor reuşi, datorită unei împotriviri de multe ori făţişe din partea populaţiei, să-şi impună hegemonia asupra ţării. Cu tot sprijinul acordat de sovetici, cu toată rigoarea ocupaţiei Armatei Roşii, această împotrivire provoca uneori victime printre comunişti, sporindu-le frica, dar şi încrîncenarea. Luînd cuvîntul la aceeaşi şedinţă din 26 iulie 1946 a Biroului Politic, Teohari Georgescu amintea un astfel de episod: “La Tîrgovişte a fost Spineanu, cu Comitetul executiv, într-o şedinţă în care trebuia să ia jurămîntul gărzilor cetăţeneşti. A primit o lecţie de la cetăţeni, că stă la spital”.

Pentru a contracara aceste acte de ostilitate, pentru a semăna teama în rîndurile populaţiei - întrucît simpatia se păstra la cote minime, ministrul de interne cerea intensificarea subordonării de către coumunişti a aparatului de stat şi intensificarea, dincolo de limitele legii, a măsurilor represive: “Noi vrem ca pînă la alegeri nici un bandit din aceştia să nu mai fie în aparatul de stat în toate sectoarele. Pînă cînd justiţia va fi pusă pe picioare, cei arestaţi şi puşi în libertate de justiţie vor merge totuşi în închisori... Eu ridic chestiunea să înceteze această libertate, pentru că e dăunătoare nouă. Creem condiţiuni grele aparatului nostru poliţienesc, care nu ştie ce măsuri să ia”.

Dar distanţa între dorinţa arzătoare a liderilor comunişti de a-i vedea îngenunchiaţi pe opozanţii regimului de democraţie populară şi posibilitatea de a trece la reprimarea acestora cu ajutorul unui aparat poliţienesc obedient a fost parcursă relativ rapid, tocmai datorită controlului pe care PCR îl avea asupra Ministerului de Interne, prin Teohari Georgescu, secretar de stat din noiembrie 1944 şi ministru la Interne după 6 martie 1945. Oricum, şi aşa unora dintre tovarăşi drumul le părea prea lung. Aşa se face că la şedinţa Birourilor Politice ale PCR şi PSD din 14 ianuarie 1946, s-au putut auzi următoarele: “atunci...(la 23 august - n.n.), profitam de prezenţa Armatei Roşii, care ne-a adus la putere şi puteam grăbi procesul, în aşa fel ca să întronăm dictatura proletară... Am fi putut face abstracţie de orice element, de opinia publică şi de orice influenţă politică asupra maselor şi am fi creat grupe de şoc, cadre care să menţină sub dictatura noastră masele care nu ar fi aderat la noi”. Acest riguros control asupra populaţiei României, bazat pe forţă, avea să se exercite peste doi ani şi jumătate, odată cu crearea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, instituţie care a pus în practică acest vis exprimat de un fruntaş comunist, în luna ianuarie a anului 1946. 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici