ISTORIA FĂRĂ PERDEA / La naşterea Securităţii au pus umărul oportuniştii, trădătorii şi spionii ruşi

Comuniştii din România erau, la sfîrşitul războiului, o mînă de oameni. Fără să fi avut în spate Armata Roşie de ocupaţie, ei n-ar fi reuşit niciodată să-şi aştearnă ţara la picioare.

6630 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / La naşterea Securităţii au pus umărul oportuniştii, trădătorii şi spionii ruşi
”Secţia a II-a”, sau ”secta asasinilor” din partid

Rememorînd în şedinţa Biroului Politic din 9 septembrie 1947 împrejurările în care a fost instalat ca ministru al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu recunoştea: “Am preluat un aparat cu un singur membru de partid şi 2-3 simpatizanţi în Minister. Restul era în realitate o masă adversară nouă”. Nici la Interne lucrurile nu stăteau mai bine. “Schimbarea aparatului vechi al Ministerului de Interne cu altul nou a început în seara de 6 martie 1945”, relata ulterior Teohari Georgescu. Abia de atunci încolo, “primele sute de foşti funcţionari din aparatul vechi al Ministerului au fost înlăturaţi şi arestaţi”, afirma fostul şef al Internelor în septembrie 1952, în încercarea de a-şi prezenta într-o lumină cît mai favorabilă activitatea, pusă la îndoială de Comisia de partid care îl ancheta în privinţa “devierii de dreapta”. Ca urmare, prioritatea imediată după răstunarea regimului antonescian a reprezentat-o culegerea de informaţii despre cei capabili să se opună cu succes instaurării puterii comuniste, pentru a putea fi arestaţi cît mai curînd. Comuniştii de la Bucureşti au primit multe dintre informaţii de la agenţii sovietici, de care erau în realitate controlaţi. 

Pînă la instituirea controlului lor asupra Ministerului de Interne şi a structurilor de informaţii oficiale după 6 martie 1945, de ”penetrarea” acestora şi de supravegherea informativă a inamicilor politici s-a ocupat un serviciu de informaţii al PCR, înfiinţat sub tutela serviciilor de spionaj sovietice de către Emil Bodnăraş la începutul anului 1944. Funcţiona sub titulatura de Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii, în cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotice, organizaţia paramilitară comunistă, construită pe structura ”trupelor de şoc”, care au acţionat în cursul răsturnării regimului antonescian. La conducerea Secţiei a II-a s-a aflat timp de trei ani un ilegalist de încredere, H. Zeidel (nume românizat ”Mirel Costea”), un vechi agent sovietic, despre care se ştiu prea puţine - în afara amănuntului că s-a sinucis, în împrejurări niciodată elucidate.

Serviciul de Informaţii al PCR avea misiunea de a stabili ”legături” în aparatul de stat, în Serviciul Secret de Informaţii, în Marele Stat Major şi Siguranţă. Grupînd membri PCR care fuseseră instruiţi ca spioni de NKVD în Uniunea Sovietică şi fuseseră trimişi cu misiune în România în timpul războiului, precum şi ilegalişti cu aptitudini în culegerea de informaţii şi filaj, Secţia a II-a a FLP a fost practic prima formă de organizare a unei poliţii politice comuniste, nucleul viitoarei Securităţi şi pepiniera ei de cadre, primul ”braţ înarmat” al partidului.
 
Această agentură de spionaj cu pronunţate scopuri politice prezenta rapoarte scrise şi buletine informative mai întîi Comandamentului sovietic şi apoi acesta decidea care din informaţii să parvină şi liderilor PCR. Printre performanţele Secţiei a II-a s-au numărat reţinerea şi anchetarea unor vechi inamici ai comuniştilor, precum fostul director al Doftanei, Săveanu şi a fostului secretar PCR Ştefan Foriş, ambii asasinaţi în clădirea din Aleea Alexandru (unde era sediul CC-ului). Au fost omorîţi cu o rangă de către Pintilie Gheorghe şi şoferul său, după ce Alexandru Nicolski a solicitat, formal, o ”aprobare” verbală de la Ana Pauker şi Teohari Goergescu şi au fost îngropaţi într-o clădire-anexă. Peste ei s-a turnat o placă de beton. Au fost exhumaţi în urma unor demersuri discrete în 1968, întrucît la acea vreme acolo funcţiona Ambasada Poloniei. Mai sînt cunoscute şi alte asemenea acţiuni atribuite Secţiei a II-a, o adevărată ”sectă a asasinilor” din interiorul PCR.

Primul şef al Serviciului Secret sub comunişti, autor al pogromului de la Iaşi

Serviciul secret al comuniştilor realiza şi supravegherea atentă a inamicilor politici marcanţi din guvern şi partidele istorice, cărora le întocmea fişe informative şi de filaj, a fost autorul provocărilor şi a escalădarii incidentelor din 24 februarie, care au dus în cele din urmă la căderea guvernului Rădescu şi ulterior s-a ocupat de supravegherea minuţioasă a generalului - şeful ”gărzii” a fost nimeni altul decît agentul Mişu Dulbergher (ulterior Dulgheru, viitorul şef al Secţiei de Anchete a Securităţii). Acesta a primit ordin de la Ivan (Vania) Didenco, şeful Contrainformaţiilor din serviciul secret comunist să urmărească fiecare pas al generalului, fiind responsabil cu paza lui, pînă la finalul domiciliului forţat la care Rădescu a fost supus.

Operaţiunea de infiltrare a armatei şi serviciilor oficiale de informaţii a fost cel mai mare succes al Secţiei a II-a, prin racolarea unor ofiţeri din S.S.I., M.St.M. şi a unor agenţi de Siguranţă, care au fost promovaţi după 6 martie 1945 în eşaloanele superioare ale acestor instituţii, poziţii din care au sprijinit activ comunizarea lor. Amintesc aici numele de notorietate al lui N.D. Stănescu, fost şef al Grupei de informaţii politice din Secţia a II-a de Contrainformaţii a SSI, promovat imediat după instaurarea guvernului Groza în fruntea Serviciului Secret de Informaţii. El a luat, imediat după 23 august 1944 legătura cu I.G. Maurer, cu care locuia pe aceeaşi stradă, iar liderul comunist, care funcţionase scurtă vreme ca ajutor al comandantului serviciului de informaţii al PCR, l-a prezentat deîndată lui Bodnăraş.

Stănescu ţinea legătura fie direct cu liderul comunist, fie prin intermediul lui Vania Didenco şi a reuşit, de pe poziţia înaltă pe care o ocupa în S.S.I., să pună la dispoziţia comuniştilor rezultatele activităţii agenturii pe care o conducea, “ţinînd la curent şi avertizînd din timp conducerea PCR” în legătură cu ceea ce se petrecea la guvern şi la vîrful partidelor istorice. Notele lui informative au fost deosebit de apreciate. Ca recompensă, N.D. Stănescu a fost numit în 14 martie 1945 în fruntea S.S.I.-ului. A sfîrşit însă prin a fi arestat în 1949, ca atîtea alte cadre din serviciu, rămînînd în detenţie timp de şase ani: trădarea sa în beneficiul comuniştilor a cîntărit mai puţin în balanţă decît acţiunile în slujba regimului antonescian.

Fostul agent S.S.I. se pusese în slujba comuniştilor din oportunism, “conştient de direcţia în care în mod natural se îndrepta mersul istoriei noastre”, după cum avea să susţină el însuşi, din acelaşi oportunism, într-un memoriu adresat în 1965 lui Bodnăraş, în încercarea de a-şi obţine reabilitarea. Această trăsătură de caracter fusese observată la ofiţerul de informaţii şi de fostul director al S.S.I. Eugen Cristescu, care l-a caracterizat în felul următor: “licenţiat, bun funcţionar, cu oarecare aptitudini şi relaţii ce-l ajutau în misiunea sa (adunarea de informaţii din mediile politice -n.n.). Dar în permanenţă nemulţumit cu gradul ce-l are şi dornic să parvină la situaţii pe care în realitate nu le merită, el fiind un funcţionar de mijloc; caracter şovăielnic şi oportunist. Nicuşor nu ştie cum să lucreze. Pune mîna pe o hîrtie şi nu ştie pe care să o ia”. Tot o mărturie a lui Cristescu a cîntărit greu în arestarea lui Nicolae Stănescu, identificat de fostul său şef drept “acela care a dezlănţuit pogromul de la Iaşi”.

Frica şi oportunismul - cheia infiltrării Ministerului de Interne de către comunişti

În locul lui N.D. Stănescu, în fruntea S.S.I. a fost numit Serghei Nikonov (devenit Nicolau), vechi agent al NKVD. A fost racolat la finele anilor ’30, în aceeaşi perioadă ca şi şeful său Bodnăraş, după ce Nikonov a fost exmatriculat de la Facultatea de chimie din Iaşi, pentru participare la adunări comuniste. Sovieticii i-au  plătit studiile în străinătate, la Bruxelles şi Marsilia, unde a făcut parte din conducerea locală a Partidului Comunist Francez. A primit la începutul războiului misiunea de a reveni în România, pentru a organiza o reţea de spionaj, dar a fost prins şi condamnat, petrecîndu-şi o parte din detenţie alături de un alt agent NKVD, Pantelei Bodnarenko (românizat în Pintilie Gheorghe), ucrainean din zona Cernăuţilor, cel ce avea să devină directorul Securităţii. Din martie 1954 şi pînă la pensionare, Nikonov alias Nicolau a condus, cu gradul de general-locotenent al armatei române, Biroul II (de spionaj militar) al Statului Major. Sub coordonarea lui Bodnăraş, el a trecut la recrutarea de agenţi fideli comuniştilor (adică Moscovei, în primul rînd) atît în interiorul Serviciului Secret, cît şi printre cadrele armatei.

Oportunismul era la el acasă, în ”instituţiile de forţă” ale statului: cum am văzut în cazul lui N.D. Stănescu, mulţi dintre foştii ofiţeri de informaţii şi agenţi ai Siguranţei antonesciene înţelegeau ce se întîmplă şi încercau să-şi salveze pielea, cu osebire cei care se temeau, nu fără temei, pentru viitorul lor. Cazul comisarului şef Constantin Mihalcea din Siguranţă e şi el edificator. Implicat, ca şi Stănescu, în masacrarea evreilor la Iaşi, unde era chestor de poliţie în momentul derulării tragicelor evenimente, a lucrat ulterior în S.S.I. Fostul director Cristescu i-a atribuit aceleaşi trăsături de caracter ca şi lui lui Stănescu: “Constantin Mihalcea, fost chestor de poliţie, trecut în S.S.I. cu promisiuni şi cu nădejdi, a rămas tot cu mentalitatea învechită. A dezvoltat o activitate de suprafaţă, fără să se remarce în mod deosebit. Veşnic nemulţumit şi dornic de avantaje personale, fără ca să aibă o îndreptăţire în acest sens. A funcţionat şi la Eşalon (pe Frontul de Est - n.n.). Un element inadaptabil la munca serioasă, l-am redat poliţiei, unde spera să aibă avantaje mai mari ca la S.S.I., singurul lucru care-l interesa, de altfel”. A ajuns comisar şef de poliţie la Galaţi, unde a avut de-a face şi cu ”ilegalistul” Bodnăraş, căruia şi-a oferit după 23 august 1944 serviciile. Au fost acceptate: a preluat din 28 martie 1945 Direcţia de Contrainformaţii (ulterior transformată în Direcţia de Informaţii Interne) din S.S.I., poziţie din care a adus importante servicii regimului “democrat-popular”.

Cea mai mare reuşită în acţiunile de racolare efectuate de serviciul secret comunist a fost însă atragerea sub influenţa PCR a maiorului Nicolae I. Popescu, din cadrul Secţiei a II-a Informaţii şi Contrainformaţii din Marele Stat Major. Bine pregătit, excepţie la majoritatea celor ce treceau la comunişti, el a furnizat informaţii de mare valoare noilor săi stăpîni. Absolvent al Şcolii Superioare de Război cu calificativul “foarte bine” în anul 1942, a fost repartizat în cadrul structurilor informative militare. Prin intermediul generalului Constantin Popescu (poreclit “Cumplitu”), comandantul Pieţei Bucureşti, care fusese îi profesor la Şcoala de Artilerie lui Bodnăraş şi cu recomandarea lui Constantin Pîrvulescu, tînărul şi ambiţiosul ofiţer şi-a trădat jurămîntul militar şi a intrat în slujba Serviciului de Informaţii comunist. În 26 februarie 1945, nu-şi mai ascundea opţiunile şi s-a numărat printre semnatarii declaraţiei generalilor şi ofiţerilor superiori (cu precădere din Diviziile ”roşii” ”Tudor Vladimirescu” şi ”Horia Cloşca şi Crişan” care se desolidarizau de premierul Rădescu, ceea ce avea să-i atragă şi lui, ca întregului grup de militari în frunte cu generalul Vasiliu-Răşcanu, îndepărtarea din cadrele active ale armatei.

Această dovadă de ataşament i-a adus recunoaşterea calităţilor sale la nivelul conducerii comuniste. În şedinţa CC al PCR din 25 septembrie 1945 N.I. Popescu a fost primit în partid, ocazie cu care Bodnăraş i-a făcut următorul portret: “Un ofiţer foarte hotărît, tînăr. Ne-a făcut mari servicii. A venit imediat după 23 august la noi. Element dinamic, cinstit. Participă activ. Trebuie ţinut din scurt, pentru că o ia uneori aşa, peste cal, din neacomodare cu realităţile vieţii noastre politice. Este tentat de multe ori să adopte atitudini radicale şi să propuie soluţii radicale. Se grăbeşte să ajungă la potou. Este un element foarte bun, un element care promite mult. Citeşte, studiază, se ocupă foarte mult”. Liderul comunist sesiza totodată capacităţile lui N.I. Popescu, care îl deosebeau de restul militarilor primiţi în PCR, cu aceeaşi ocazie: “E un profesionist în materie de informaţii”. Festivitatea primirii în partid care a urmat s-a derulat într-un cadru restrîns, “întrucît aici sînt ofiţeri care nu trebuie deconspiraţi, şi chiar nici între ei”, după cum a impus Bodnăraş. La scurtă vreme după aceasta, tînărul ofiţer care trecuse de partea comuniştilor a avut o asecensiune fulgerătoare: i s-a încredinţat, ca semn de mare încredere, importanta funcţie de Director al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, pe care a deţinut-o pînă în august 1948, la înfiinţarea Securităţii.

La cadrele racolate de Secţia a II-a de Informaţii şi Contrainformaţii din cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică pînă la instalarea guvernului Groza s-au adăugat alţi numeroşi lucrători ai Poliţiei, Siguranţei şi mai ales din S.S.I., care s-au pus în slujba PCR, după ce Emil Bodnăraş şi-a instaurat controlul asupra Serviciului Secret de Informaţii la 27 aprilie 1945, printr-un ordin semnat de primul ministru dr. Petru Groza.  Valuri-valuri, foşti ofiţeri din Poliţia de Siguranţă ori din serviciile de informaţii civile şi militare băteau, de nevoie şi de frică, la uşa Partidului. Pentru cei care n-au făcut-o atunci, în primăvara şi vara anului 1945, mai curînd decît credeau ei avea să se dovedească prea tîrziu.

Reorganizarea aparatului Internelor s-a făcut sub lupa sovieticilor

După 6 martie 1945, Teohari Georgescu a trecut la reorganizarea structurilor Ministerului de Interne, cu scopul declarat de a subordona activitatea acestuia intereselor comuniştilor. Astfel, după propriile-i mărturii, schimbările au demarat imediat după 6 martie 1945: “urmărind consecvent linia partidului, de a creia un aparat capabil să lupte cu hotărîre împotriva duşmanului de clasă, lună de lună, an de an au fost pregătite noi contingente de elemente devotate clasei muncitoare”. Curînd după instalarea guvernului Groza,  primul pas întreprins a fost arestarea “aparatului Siguranţei vechi”, cu excepţia celor ce trădaseră deja la comunişti şi care primiseră misiunea să facă ”liste” cu colegi, în funcţie de faptele lor din trecut şi de simpatiile politice. S-a trecut apoi la numirea în fruntea compartimentelor Ministerului de Interne a unor ”tovarăşi de încrede”. Toate numirile trebuiau să poarte recomandarea Secţiei Organizatorice a Comitetului Central, condusă de agentul sovietic Pintilie Gheorghe (Bidnarenko), care primea la rîndul său avizul de la ofiţerii NKVD anume desemnaţi din Comandamentul sovietic.

”Succesul” comuniştilor în impunerea controlului lor asupra aparatului de ordine publică şi siguranţă nu s-a datorat lor, ci sovieticilor, care aveau deja propriile liste cu agenţii lor care trebuiau propulsaţi în funcţii, cît şi cu ”duşmanii regimului”. A urmat mai tîrziu unificarea aparatului represiv, prin înfiinţarea Securităţii. Acest deziderat a fost exprimat de Emil Bodnăraş, artizanul infiltrării comuniştilor în Interne, Armată şi S.S.I., încă din şedinţa CC al PCR din 14 mai 1945: “Serviciile nu sînt unificate, noi lucrăm pe trei direcţii. Aparatul de interne trebuie unificat în timpul cel mai scurt, să avem la dispoziţie un instrument în mîna unui tovarăş responsabil, care să poată observa orice deviere a acului în comandă”. Unificarea tuturor structurilor informative şi a activităţii represive avea să întîrzie însă pînă în august 1948, la crearea Securităţii, dar controlul total asupra Internelor a fost primul pas important în acest proces.

La Interne, Teohari Georgescu beneficia de sprijinul a trei subsecretari de stat: Virgil Stănescu (pentru Ordine şi Siguranţă), Ion Burcă şi Gheorghe Atanasiu-Gheorghiu (pentru Administraţie). După alegerile din noiembrie 1946, controlul comuniştilor (al sovieticilor, implicit) asupra Internelor avea să fie absolut; numărul subsecretarilor de stat s-a redus la doi, Ion Burcă şi Marin Florescu, ambii activişti de mare încredere ai partidului. Organigrama a rămas în mare parte aceeaşi ca în trecut, respectînd prevederile legilor de organizare a ministerului din 1929 şi 1936, dar au intervenit schimbări masive în structurile de comandă, unde sovieticii, prin comunişti, şi-au impus oamenii lor. Iar în structura organizatorică au fost incluse două noi structuri, care arătau orientarea ”democrat-populară”: ”Serviciul internări şi tabere de muncă” (organizat în trei secţii şi nouă birouri) şi ”Corpul Detectivilor”, condus de agentul NKVD (ajuns ”inspectorul şef”) Alexandru Nicolski, fost Grunberg, care avea ca atribuţii filajul şi arestarea inamicilor politici ai PCR. Şi aceştia din urmă nu erau, pe atunci, deloc puţini. 

Ocupaţi de frică cu ”odele” pentru ”democraţia populară”, poliţiştii uitau şi de muncă

În această perioadă, în Direcţia Generală a Poliţiei lucrau un total de 16.365 de cadre. Odată cu preluarea Ministerului, Teohari Georgescu a trecut la infiltrarea aparatului poliţienesc cu ”oamenii partidului”, în paralel cu o drastică epurare a elementelor potenţial ostile comuniştilor. Mai întîi, s-a trecut la o testare a unităţilor poliţieneşti din teritoriu, solicitîndu-li-se rapoarte cu conţinutul “activităţii informative, cu privire la modul cum se manifestă organizaţiunile politice”. Gradul de obedienţă al funcţionarilor din Direcţiunea Generală de Poliţie faţă de noua putere a fost neobişnuit de ridicat, chiar şi pentru acele vremuri tulburi.

Uneori, ocupaţi cu temenele în faţa comuniştilor, agenţii Poliţiei uitau să-şi facă treaba, crezînd că sînt de-ajuns ”adeziunile”. În prezenţa şefilor unităţilor poliţieneşti şi de siguranţă din Galaţi, inspectorul regional de poliţie Ioan Cuptor constata, astfel, la prima şedinţă de după instalarea guvernului Groza, şedinţă declarată solemnă, ca “fiind un început de eră nou în viaţa socială şi de stat”, că “s-au adus laude organizaţiilor FND-iste, în loc să se arate situaţia adevărată a celorlalte organizaţiuni politice şi în special a celor ce sînt în afara democraţiei”. ”Noi nu sîntem puşi aici” – certa el auditoriul buimac – ”să lăudăm actele guvernanţilor, ci să observăm cum se răsfrîng asupra populaţiei întregi măsurile luate de guvern, dacă sînt reacţionari sau răuvoitori ce îndeamnă populaţia la nesupunere, sau iau poziţie făţiş ostilă guvernului, recte partidele politice aşa-zis istorice, precum şi  reprezentanţii lor”. Inspectorul Cuptor le-a cerut comisarilor adunaţi ca dările de seamă să cuprindă tocmai date privind toate nemulţumirile şi acţiunile ostile plănuite sau derulate, “pentru ca guvernul să fie bine informat” şi capabil să ia măsuri împotriva oricărei tentative care “ar căuta să schimbe actuala formă de guvernămînt a ţării şi ar produce confuzie şi haos în treburile statului”. Oameni asemeni lui au fost cei care au asigurat succesul penetrării comuniştilor, sub controlul sovietic, în vechea administraţie a statului.

Strategia urmăririi partidelor istorice fusese deja pusă la punct în ”laboratoarele” NKVD de la Comisia Aliată de control sau de spionajul militar sovietic şi transmise, prin oamenii lor, la Interne. În zilele de 25-27 mai 1945 a avut loc la sediul Ministerului o conferinţă cu inspectorii regionali din ţară, prezidată de Teohari Georgescu. La cîteva zile de la final, s-a elaborat Ordinul general nr.9000 din 4 iunie 1945, una din primele reglementări menite să restructureze sistemul, după priorităţile stabilite de noul regim “democrat-popular”, ordin care a fost apoi ”prelucrat” şi pus în aplicare în toate unităţile teritoriale şi în Prefectura Poliţiei Capitalei.

Primul punct îl constituiau instrucţiunile privind “selecţionarea, pregătirea şi educarea personalului”. Se stipula ca “atît funcţionarii vechi, cît şi cei noi să fie veşnic supravegheaţi şi selecţionaţi. Şefii de unităţi poliţieneşti vor lua măsuri ca fiecare poliţist să fie repartizat pe probleme, sectoare etc., aşa ca fiecare să aibă în grija sa un serviciu bine definit în timp şi spaţiu şi să poată răspunde de misiunea ce i se încredinţează. Şefii de unităţi poliţieneşti vor ţine o evidenţă de activitate a fiecărui funcţionar în parte, trecută într-un carnet. Acest carnet foloseşte şi la darea notelor calificative. Funcţionarii care nu corespund funcţiunii şi menirii lor, mai întîi vor fi sancţionaţi disciplinar, apoi are loc eliminarea lor din corp. Să nu se mai facă deosebire între elementele vechi şi noi”. Era doar un răgaz, pentru că ocupanţii sovieto-comunişti puteau să dea rabat oriunde, dar nu în organizarea instrumentelor cu care se pregăteau să ţină populaţia sub teroare, pentru a o supune şi a o trece sub totală ascultare.

Această ”deosebire” între ”cadrele vechi” şi ”noi” a fost estompată doar pentru o vreme, pînă cînd angrenajele represive s-au rodat şi membrii de partid au ajuns să predomine în tot aparatul. Nu a durat mult: după trei ani, majoritatea vechilor poliţişti, bine ”filtraţi” de nou-înfiinţata Securitate prin prisma trecutul lor au înfundat ”profilactic” temniţa, numai prin natura fostei meserii, fără vreo condamnare şi au fost încarceraţi în fosta cetate a Făgăraşului, transformată în ”penitenciar special” pentru ei. Au fost eliberaţi (cei mai mulţi) abia în 1955. Epurarea a mers pînă într-acolo, încît tuturor foştilor angajaţi ai Internelor, chiar dacă au scăpat de arestare, li s-a retras dreptul la pensie – chiar şi simplilor gardieni de stradă, deveniţi şi ei, peste noapte, ”duşmani al poporului”.
    

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici