ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Duminica orbului” - de fapt fost duminica unui chior în ţara orbilor şi ”Ziua Victoriei” pentru Securitate

Pe 20 mai, în ”Duminica Orbului”, Iisus Hristos a redat unui orb vederea. La aceeaşi dată, pe 20 mai 1990, s-a dovedit că nouă ne-o luase, în timp de cinci luni, ca glaucomul, un abil membru de partid comunist. Ion Iliescu, cel ce fusese ”cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă” în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organismul de conducere al ţării, instalat după fuga lui Ceauşescu, a devenit primul între români – preşedintele ţării, cu votul larg al majorităţii acestora.

2002 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Duminica orbului” - de fapt fost duminica unui chior în ţara orbilor şi ”Ziua Victoriei” pentru Securitate

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Duminica orbului” - de fapt fost duminica unui chior în ţara orbilor şi ”Ziua Victoriei” pentru Securitate

Criza de identitate” a activiştilor şi securiştilor

La 20 mai a votat în favoarea lui Iliescu o majoritate atît de covîrşitoare, încît a fost cea mai clară dovadă a faptului că la alegeri românii s-au fraudat singuri, fiecare în parte, în felul lui. Din acest punct de vedere, să numim acea zi ”Duminica Orbului”, un act de orbire colectivă, nu e tocmai corect istoric. A fost urmarea unui şir lung de evenimente şi manipulări abil conduse, de ”specialişti” în domeniu, care au speculat lipsa totala de experienţă democratică a celor mai mulţi români. Cei ce trăiseră o asemenea experienţă în tinereţe erau doar cîteva sute de mii de oameni, din care doar cîteva duzini au reuşit să răzbată în viaţa publică.  

Lucrurile erau radical schimbate în 20 mai 1990, faţă de ce au trăit în zilele sfîrşitului de decembrie 1989 activiştii de partid, securiştii, în genere întregul ”aparat” al fostului regim comunist – de la nivelul Comitetului Central, pînă la sectoristul de miliţie şi secretarul primăriei comunale, ori al organizaţiei de partid pe secţie uzinală sau comună. Atunci, cele aproximativ o sută de mii de ”cadre” şi securişti au trăit ceva similar cu ceea psihologii denumesc „criză de identitate”.

Activiştii de partid au dispărut peste noapte, privind la televizor cum tovarăşi din PCR, partidul cu 3,7 milioane de membri, îşi ardeau carnetul roşu în public, ca un gest de frondă, socoteau ei, dar care era în sine (pornit tot din străfundurile subconştientului), unul de nemărturisită penitenţă. Mult mai serioasă a fost situaţia foştilor securişti. Departamentul Securităţii Statului fusese pe bună dreptate identificat de opinia publică drept cel mai periculos instrument al aparatului represiv comunist, iar drept consecinţă, slujbaşii acestuia au devenit peste noapte, dintr o elită privilegiată a regimului, ”oaia neagră” pentru toţi cei din jur şi ţap ispăşitor pentru toate relele, petrecute în România Socialistă.  ”Criza de identitate” nu a fost însă deloc lungă, nici pentru comunişti, nici pentru securişti.

Politicienii comunişti care au preluat puterea în România în decembrie 1989, imediat după fuga precipitată a soţilor Ceauşescu, s au îngrijit de la bun început de soarta propriului partid, formal desfiinţat, ca şi de Departamentul Securităţii Statului. Dacă unii şi alţii dintre aceştia au fost o vreme inamici, astfel încît mulţi dintre exponenţii noii puteri fuseseră subiecţi ai atenţiei temutei poliţii politice comuniste, ca oponenţi ai lui Ceauşescu din interiorul regimului (nu pentru că se opuneau lui, ci pentru că păstrau cu consecvenţă „linia” Moscovei), în faţa unui inamic comun au bătut palma. Şi cine era acest inamic? În primul rînd strada, care striga ”jos comunismul” şi care trebuia cîştigată înapoi, de partea lor, a noului lor partid. Oamenii trebuiau făcuţi să uite că noii lideri au avut de-a face cu partidul comunist. Al doilea inamic, ”partidele istorice”, reclădite de acei veterani ai închisorilor comuniste, adevăraţii oponenţi ai regimului (şi nu doar ai lui Ceauşescu), al căror mesaj real democratic trebuia împiedicat cu orice preţ să ajungă la ”mase”, a fost ţinta unei vaste acţiuni de denigrare şi compromitere, orchestrată de vechiul aliat al Partidului, rebotezat FSN – Securitatea.

Foştii activişti de partid au avut nevoie de asistenţa Securităţii. Decapitaţi, prin arestarea chiar în noaptea de revelion din 1989 a lui Iulian Vlad şi Aristotel Stamatoiu, şefii ei, timoraţi de evenimentele traumatizante prin care fiecare securist a trecut odată cu prăbuşirea regimului pe care-l apărase în întreaga carieră, Securitatea n-a avut nicio ezitare să treacă cu arme şi bagaje în slujba noului lider, Ion Iliescu. Securiştii erau (sînt) astfel formaţi, încît pentru ei nu prea contează aparatul, ci Liderul. L-au schimbat deci pe Ceauşescu, cu Iliescu.

Iliescu şi Securitatea lui

Ion Iliescu era poate cel mai familiarizat dintre noii lideri ai puterii de după fuga lui Ceauşescu, cu metodele Securităţii şi îi cunoştea eficienţa.

”Pătrund o serie de curente, de opinii, o serie de influenţe din afară”, condamna în iunie 1968 Ion Iliescu, pe atunci prim secretar al UTC, atmosfera prea ”liberală” care domnea în rîndurile tineretului din România. Era în vara revoltelor studenţeşti din Europa şi după Primăvara de la Praga. Şeful de atunci al uteciştilor, acelaşi cu şeful statului român de după decembrie 1989 se ridica cu hotărîre împotriva „pletoşilor şi bărboşilor”, rememorînd în schimb cu mare nostalgie împlinirea a 20 de ani de la deschiderea şantierului de la Bumbeşti-Livezeni, aniversat, după cum anunţa entuziasmat Iliescu, prin redeschiderea a patru şantiere naţionale ale tineretului. ”De asemenea lucruri au nevoie tinerii”, socotea liderul comunist, şi nu de „curentele de gîndiri retrograde, reacţionare, care au circulat în cultura românească din trecut şi cu deosebire între cele două războaie mondiale, pentru că mai ales în ultima vreme în viaţa noastră literară acest lucru a devenit o modă”.

Ion Iliescu nu spunea aceste cuvinte în faţa oricui. Tonul fără echivoc al unei asemenea poziţii, dominat de o mentalitate mai degrabă apropiată anului 1948 decît anului 1968, s a făcut auzit în cuvîntarea pe care Iliescu o rostea la o „convocare a cadrelor din unităţile centrale şi teritoriale de Securitate”, cu munca în ”sectoarele cultură-ştiinţă şi educaţie a tineretului”. Cum a ajuns Iliescu să ţină cuvîntări, în faţa ofiţerilor Securităţii? Pentru mine este lesne de înţeles, la o analiză a statutului poliţiei politice în sistemul comunist: securiştii erau subordonaţii activiştilor de partid – şi nu invers. Iar pe parcursul carierei sale politice în cadrul acestui sistem, Ion Iliescu a avut nenumărate ocazii pentru întîlniri „de lucru” cu Securitatea, chiar şi cînd era „marginalizat”, ca prim-secretar la Iaşi. Conform regulii, el era atunci la comanda Securităţii din Iaşi, care raporta primului secretar. 

Această regulă a fost statuată încă din 1954, sub influenţa tentativei de lovitură de stat a lui Lavrenti Beria, temutul şef al KGB ului. Iar acest fapt nu s a petrecut numai în România, ci şi în celelalte state ale „blocului sovietic”. Cu toată împotrivirea lui Alexandru Drăghici, predecesorul lui Iliescu în Comitetul Central, organele de Securitate au fost puse în subordinea celor de partid, inclusiv la nivel local. În 7 iulie 1954, chiar Nicolae Ceauşescu puncta în faţa prim secretarilor pe regiuni, a şefilor Securităţii de la Bucureşti şi din teritoriu că „primul secretar are drept de control asupra întregii activităţi a organelor Ministerului Afacerilor Interne, din regiune. Şeful din regiunea MAI este obligat să informeze pe primul secretar al comitetului regional de partid despre întreaga activitate a MAI din regiune. Şefii organelor raionale ale MAI vor informa personal şi în mod sistematic pe primii secretari ai comitetelor raionale ale partidului, despre manifestările duşmanului de clasă, precum şi despre problemele care necesită intervenţia organelor de partid. Prin această hotărîre se pune sub controlul partidului întreaga activitate a MAI”.

Prim secretarii, printre care s a numărat şi „dizidentul” Iliescu erau astfel beneficiari direcţi ai informărilor zilnice ale Securităţii, cu privire la starea de spirit şi puteau da „sarcini” organelor locale ale acesteia. Povestea e mult mai lungă şi nu îşi are locul aici. Cert este că ascendenţa lui Ion Iliescu asupra securiştilor nu este numai rodul faptului că le a dat o mînă de ajutor la Revoluţie; se cunoşteau de mai mult timp. Iar ei l-au ajutat, şi rezultatul s-a văzut la alegeri, cînd strada nu mai striga ”fără comunşti”, iar partidele istorice erau reduse la tăcere, prin propria lor armă: votul democratic. Am văzut în acele zile, la ”Televiziunea Română Liberă”, singura de altfel, un om de la ţară care răspundea fericit unui reporter: ”L-am alungat pe Ceauşescu, era timpul să scăpăm şi de comunism: l-am ales pe domnul Iliescu”. Iar omul era cît se poate de sincer.

Toate acestea nu s-ar fi putut petrece fără ”expertiza” Securităţii, care a fost de fapt cel mai important cîştigător al alegerilor din 20 mai 1990. Şi a beneficiat apoi din plin, de ”votul popular”. A fost o adevărată ”Zi a Victoriei”, pentru cei care, cu cinci luni în urmă, nu mai ştiau pe unde să se ascundă. De aici încolo, Securitatea a pus bazele ”tranziţiei economice” şi ale vieţii politice din România, pentru următorii treizeci de ani – şi pînă în prezent.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici