ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea /Odiseea lui Aurel Meteşan: a trecut prin reeducarea de la Piteşti şi apoi fost condamnat de drept comun de patru ori, doar ca să fie împiedicat să scrie

Un caiet cît o viaţă

”28 martie 1946. Către Inspectoratul Regional de Poliţie Cluj. Avem onoare a vă raporta că în ziua de 27 martie a.c. şi azi dimineaţă, au mai fost arestaţi studenţii Bădescu Constantin, student an I Drept, domiciliat în Cluj, strada Turzii 68 şi studentul Iatan Radu din anul II Medicină, domiciliat în strada Pata nr.12, care urmează a fi înaintaţi Direcţiunii Generale, prin delegaţii ce se găsesc în oraş. Odată cu arestarea studentului Bădescu, a mai fost reţinut la această Chestură studentul Meteşan Aurel, care locuieşte în aceeaşi cameră cu Bădescu, pentru motivul că la percheziţia făcută asupra sa, s-a găsit un caiet cu fapte şi însemnări personale, cu conţinut de aprecieri şi concluziuni politice, caiet pe care îl înaintăm alăturat, cu rugămintea să bienvoiţi a dispune verificarea conţinutului lui şi din partea D-voastră, pentru a dispune. Întrucît numitul este din comuna Dobra, jud. Hunedoara, fiul funcţionarului Eftimie Meteşan şi se bănuieşte că acasă ar mai avea astfel de scrieri sau material de propagandă politică, rugăm să binevoiţi a se interveni urgent, spre a i se face de către organele jandarmeriei o percheziţie domiciliară”.

Adresa Chesturii clujene era semnată de cel care avea să devină unul dintre cei mai cunoscuţi torţionari ai regimului comunist, colonelul Gheorghe Crăciun, şef al Securităţii din Sibiu şi Braşov, autor al represiunii, cu sute de victime, împotriva ţăranilor făgărăşeni care-i sprijineau pe partizani şi apoi comandant al penitenciarului Aiud. Acest petic de hîrtie cît o palmă, din 28 martie 1946 (adresa e dactilografiată pe un sfert de coală) a schimbat fundamental şi tragic destinul unui om. De atunci încolo, studentul-publicist la Drept în anul II, Aurel Meteşan, a luat calea temniţelor, la numai 20 de ani neîmpliniţi. Colaborase între 1945 şi 1946 cu articole şi comentarii la ziarul de orientare naţional-ţărănistă  ”Ardealul”, condus de Constantin Hagea, secretar al lui Iuliu Maniu,  fiind şi preşedinte al  Tineretului Naţional Ţărănesc din Jud. Hunedoara. La Cluj, era secretar al Comitetului Studenţesc şi unul dintre promotorii grevei studenţeşti anticomuniste din primăvara anului 1946.

Curînd, situaţia tînărulul arestat avea să fie clară, din punctul de vedere al organelor poliţieneşti intrate în slujba comuniştilor. În 2 aprilie 1946, Inspectoratul de Siguranţă al Regiunii Cluj trimitea la Bucureşti, către Alexandru Nicolski, şeful Corpului Detectivilor, o radiotelegramă, în care următorul cuprins îl priveşte pe Aurel Meteşan: ”Poliţia Deva ne înştiinţează la 1 aprilie că la percheziţia făcută tatălui său, Eftimie Meteşan, în comuna Dobra, jud. Hunedoara, rezultatul a fost negativ”. În schimb, ”în caietul găsit asupra studentului cu titlul Fapte şi însemnări de la 23 august, se găsesc scrise de el o mulţime de puncte de vedere politice ale sale, care dezaprobă vederile politice ale D-lui prim ministru Petru Groza, precum şi întreg programul politic al Partidului Comunist. De asemeni, se mai cuprind opiniile sale jignitoare la adresa Armatei Roşii”. Temutul Nicolski, cel care coordona teroarea sovieto-comunistă în întreaga Românie de atunci, era ”rugat să binevoiască a dispune”, dacă ”Meteşan Aurel să fie înaintat Dvs. Împreună cu caietul său, sau să fie dat în judecată Curţii Marţiale, de către Chestura Cluj”.

Caietul judecat, odată cu autorul său, de către Curtea Marţială la Cluj în 1946 a dispărut, îngropat sub munţii de hîrtii ai condamnărilor politice din anii comunismului. Aurel Meteşan a luat însă calea închisorilor – şi nu numai pentru a-şi ispăşi la Gherla pedeapa iniţială, de 2 ani şi 6 luni, la care fusese condamnat, pentru ”Fapte şi însemnări de la 23 august”. Ci şi alte cinci condamnări, care s-au succedat acoperind aproape întreaga perioadă a regimului comunist, unele sub cele mai absurde pretexte, acoperind toate 16 ani, 6 luni şi 24 de zile din viaţa unui om. Toate au avut un singur scop. Ca Aurel Meteşan, spirit critic şi lucid, înzestrat cu darul scrisului, să nu mai aibă cînd şi cum să pună pe hîrtie adevărul observaţiilor sale despre comunism. Numai la închisoare şi numai ostracizat ca un delincvent oarecare, scrisul lui Meteşan nu mai putea fi un pericol.

Întodeauna regimul comunist a socotit scrisul o armă – l-au folosit şi comuniştii, prin imensul aparat de propagandă, care a spălat minţile a milioane de oameni. Vedem zilnic, eficienţa sa prelungită pînă în zilele noastre. Instituţiile represive au căutat să controleze ce şi cum se scrie, ajungînd uneori în cele mai absurde situaţii – s-a uitat poate că, pînă în 1989, maşinile de scris erau înregistrate anual, cu amprenta specifică a caracterelor, la Miliţie. Întegistrarea aceasta anuală, la care mă supuneam şi eu, ca tînăr posesor al unei maşini de scris se făcea, sugestiv, la Biroul Arme şi Muniţii.

După prima arestare, fostul student la Drept, Aurel Meteşan, a avut parte doar de patru luni şi o zi de libertate. A fost rearestat la 21 martie 1949 şi condamnat din nou,după ce a fost anchetat la Sibiu de către acelaşi Gheorghe Crăciun, fost comisar de Siguranţă, ajuns comandant al Securităţii, pentru “reorganizarea în ilegalitate a tineretului PNŢ din regiunea lui de domiciliu şi constituirea unei asociaţii secrete subversive, denumită Zamolxe, în scopul răsturnării prin violenţă a ordinii sociale existente în R.P.R”. Condamnat prin sentinţa nr 945/01.12.1949 a Tribunalului Militar Sibiu, pentru uneltire contra ordinii sociale (cu celebrul articol 209, care a băgat la închisoare zeci de mii de opozanţi ai regimului), spre sfîrşitul detenţiei a mai fost ”arestat” înainte de eliberare, printr-un mandat al procuraturii din Constanţa. A fost încarcerat, cînd încă era în lagărul de muncă de la Valea Neagră, fiind acuzat de de Sabotaj Economic. Motivul real e că nu putea fi eliberat, pentru că, din nefericire, Aurel Meteşan trecuse, în urma arestării din primăvara anului 1949, prin teribilele torturi ale reeducării de la Piteşti. Cele îndurate de el aici sînt în sine paginile unei teribile experienţe, pe care nu trebuia să o împărtăşească nimănui, în cazul eliberării. Căci Securitatea ştia: Meteşan era deja catalogat în scriptele sale drept un cronicar al timpului pe care-l trăia. Şi Securitatea era gata să facă totul, pentru ca această cronică să nu fie scrisă.

La eliberarea lui în 21 octombrie 1953, prin norocul nesperat al morţii lui Stalin în primăvara aceluiaşi an (pentru că i se pregătise, ca şi altor mii de deţinuţi, prelungirea condamnării prin ”pedeapsă administrativă”, care putea ajunge şi depăşi 36 de luni de lagăr), Aurel Meteşan, ajuns la vîrsta de 26 de ani, cu şase din cei mai frumoşi ani ai vieţii petrecuţi în temniţă şi între sîrmele ghimpate ale ”coloniilor de muncă”, a crezut o vreme că-şi poate construi un destin în libertate. Dar s-a înşelat amarnic: îl însoţea, din umbră, chiar dispărut în praful arhivelor, jurnalul său despre ”Fapte şi însemări de la 23 august” şi criticile aduse comunismului.

Într-un memoriu adresat instanţei de judecată care trebuie să se pronunţe în zilele noastre asupra destinului lui Aurel Meteşan, fiica sa, Monica Barna, arată că ”După întoarcerea din captivitate s-a angajat la Intreprinderea 3 de construcţii Hunedoara, iar apoi la Trustul de utilaj greu Staţia nr 7, s-a căsătorit în 1954 (prima căsătorie, din care nu au rezultat copii). I-a fost interzisă continuarea studiilor la Facultatea de Drept”, dar ”s-a încăpăţînat să-şi continue studiile, începînd din 1955, chiar dacă în alt domeniu”. S-a înscris la Facultatea de Mine din Petroşani, considerînd că un om instruit şi informat este un om puternic şi poate supravieţui, dar şi de aici a fost exmatriculat la data 15 octombrie1958”. Nu se prezentase la examene: nu din delăsare, ci pentru că la acea dată era din nou arestat.

”Element duşmănos”, transformat în ”delapidator”

În scurtul răgaz de libertate din viaţa sa, în acea perioadă de relativă destindere a represiunii, Aurel Meteşan rămăsese în atenţia Securităţii, cum s-a petrecut cu toţi cei eliberaţi, care trecuseră prin iadul reeducării de la Piteşti – ajuns un ”secret de stat de importanţă deosebită”, care trebuia păstrat cu orice preţ. S-au deschis ”acţiuni informative” asupra lui, a fost urmărit şi ”încadrat informativ”. Securitatea i-a urmărit fiecare pas. În  8 februarie 1955, Securitatea din Deva îl suspecta de posibile acte de ”sabotaj”, numai în baza condamnării primite pe cînd se afla în lagărul Valea Neagră, suspiciune lipsită de orice temei, pentru că nu putea ”sabota” regimul din interiorul sîrmelor ghimpate.

Realitatea este cuprinsă într-o altă propoziţie, din dosarul său de urmărire de la Securitate: ”este un element care nu prezintă incredere”. Ar putea vorbi, povesti şi, Doamne fereşte, ar putea scrie chiar, despre iadul prin care a trecut. Ca urmare, în 20 mai 1955 a fost înregistrat în cartoteca ”elementelor duşmănoase”. Conform uzanţelor, s-a alcătuit un ”Plan de măsuri” (din 2 martie 1956) pentru ”luarea în lucru” a acestui ”element duşmănos”. S-au stabilit ”măsuri de interceptare a corespondenţei”, stricta ”încadrare informative” cu o sumedenie de informatori, care trebuiau să raporteze despre ”felul cum este cunoscut, cu cine întreţine legături, ce deplasări face şi cu ce scop, de cine este vizitat la domiciliu, ce posturi de radio ascultă, ce păreri politice are”. A fost plasat ”un informator permanent care va lucra pe baza unui plan  dirijat, iar în funcţie de rezultatele obţinute se vor stabili măsurile care se vor lua în privinta lui”. Şi toate acestea au dat rezultate.

Deşi lucrase o vreme ”la munca de jos”, ca betonist, a ajuns să răspundă de unele lucrări, în cadrul Trustului de Utilaj Greu din Deva. După patru ani de libertate supravegheată, a fost arestat pentru ”delapidare”: nu delapidase însă nimic. Doar mpumutase un tractor, pentru executarea unor lucrări la un drum comunal, de care răspundea principalul co-inculpat, Cojocaru Gheorghe. Pentru acel drum, nu existau aprobările necesare. Cojocaru a primit opt ani, dar a fost achitat după cîteva luni. În schimb, Aurel Meteşan a executat întreaga pedeapsă primită. Pentru că totul era o ”făcătură” a Securităţii, menită să-l ţină pe Aurel Meteşan sub supraveghere continuă, înăuntrul sîrmelor ghimpate ale lagărelor de muncă, sau în celulă. De altfel, soţia lui, Veronica, se prezentase pe 18 ianuarie la poarta Penitenciarului Deva, cu un pachet cu un minimum de lucruri necesare, pentru Aurel. ”A stat in frig peste o oră si jumătate, ca în final să fie refuzată şi să i se spună să revină a doua zi. A doua zi a revenit la ora 8 dimineaţa şi a stat pînă la ora 16:00 in faţa porţii Penitenciarului, ca în final să i se spună că tatăl meu nu este la Penitenciar şi că a fost ridicat de Securitate”, relatează fiica sa, Monica Barna, în memoriul amintit. 

Odată elberat, Meteşan s-a angajat la  Întreprinderea de construcţii Siderurgice Hunedoara, de unde, după un an şi opt luni, a fost din nou arestat urmînd a patra condamnare martie 1961 - februarie 1963), apoi a cincea (ianuarie 1964 – decembrie 1965) şi ultima, din ianuarie 1970, pînă în decembrie 1974. Urmărite în paralel cu dosarul său de la Securitate, toate aceste procese de drept comun sînt evident, în contexul derulării lor, nişte înscenări, puse la cale pentru ca Meteşan să nu vorbească – şi aşa, după cum consemnează notele informative de la dosarul său, vorbea prea mult – chiar şi în închisorile sau la locurile de muncă forţată, pe unde fusese trimis în detenţie. Cînd n-a mai putut fi condamat pentru ”delapidare”, pentru că nu era decît mecanic-şef, un tribunal l-a condamnat pentru ”înşelăciune”. Niciodată nu s-a putut apăra cu propriii martori sau înscrisuri şi întodeauna condamările s-au obţinut în baza unor mărturii mincinoase şi a unor acte uşor de măsluit

Aurel Meteşan a fost supravegheat informativ continuu, şi ”fiecare informaţie obţinută, fiecare acţiune sau reacţiune a tatălui meu, nu făcea decît să  pregătească terenul pentru următoare abuzuri ale Securităţii” (adică pentru o nouă condamnare), după cum scrie Monica Barna, fiica sa. A scăpat de ultima: în 5 februarie 1986, Securitatea i-a deschis un dosar de urmărire informativă ”de obiectiv”, pe numele conspirativ ”Iancu Matei”, pentru că Meteşan lucra la un material, intitulat ”NUDA VERITAS”, pe care intentiona să-l trimită la “Europa Liberă”. Pînă una-alta, manuscrisul a ajuns în mîna Securităţii şi el ”vădeşte continuitatea preocupărilor tatalui meu pe linia memorializării suferinţelor victimelor represiunii politice, atitudinea acestuia de tip disident nefiind întîmplătoare sau episodică”.

Este totodată evident, după cum arată Monica Barna, că ”toate procesele simulate tatalui meu au avut la baza construirea unor intenţii, care făceau parte din planurile Securităţii şi au fost construite integral pe baza Notelor informative şi a depoziţiilor martorilor, fără a se accepta alte probe.  Prin urmare i s-au creat scenarii şi culpe pentru a-l compromite şi distruge moral, pentru a-l marginaliza de societate şi a-l reduce la tăcere. Săvîrşirea presupuselor infracţiuni a fost cercetată de Securitate, care ancheta exclusiv infracţiunile politice. În timpul detenţiilor, a fost tot timpul înconjurat de informatori şi supravegheat îndeaproape de ofiţeri de contrainformaţii. S-au exercitat acţiuni represive sistematice asupra lui, cît şi a întregii familii, pînă la Revoluţia din 1989”, care cu siguranţă l-a ferit pe Aurel Meteşan de o nouă condamnare de drept comun, pentru că pusese în sfîrşit pe hîrtie NUDA VERITAS, despre regimul comunist şi suferinţele sale.

Suferinţe care se răsfrîng şi asupra urmaşilor, căci Monica Barna luptă încă, pentru a înlătura stigmatul de infractor de drept comun, aruncat de Securitate asupra tatălui său. Asupra acestei practici, spaţiul nu-mi permite decît să citez dintr-un studiu bazat pe cercetarea arhivelor Securităţii, scris de Andrei Ursu, fiul cunoscutului dizident Gheorghe Ursu, transformat de Securitate într-un ”infractor de drept comun”, înainte de a fi ucis în celulă în noiembrie 1985 – tot din cauza unui jurnal, precum al aceluia care lui Aurel Meteş i-a marcat destinul. Andrei Ursu scria, în Noua Revistă pentru Drepturile Omului: ”Toate dosarele represiunii: de la arhivele SRI, miliţiei, procuraturilor, tribunalelor, penitenciarelor comuniste pot ascunde un mare număr de cauze care, la prima vedere, ar părea că nu au legătură cu persecuţia politică. Pînă atunci, rămîn totuşi de studiat la CNSAS sute de alte volume cu planuri de măsuri, rapoarte, corespondenţa, dosare-problemă şi încă mult mai multe dosare individuale: penale şi de urmărire informativă. Ele vor scoate la iveală, să sperăm, numele şi soarta miilor de victime a căror curajoasă opoziţie a fost camuflată (de Securitate – n.n.) prin mistificări şi procese trucate”. Cum este cazul ”delapidatorului” Meteşan. Fost tînăr ţărănist, student la Drept, trecut prin reeducarea de la Piteşti.