ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ruşii – manual de ocupaţie a unei ţări. Cazul României, exemplu pentru Ucraina

3537 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ruşii – manual de ocupaţie a unei ţări. Cazul României, exemplu pentru Ucraina
În prezent, cînd armata ucraineană se luptă cu trupele Federaţiei Ruse, în partea ocupată a Ucrainei se aplică o reţetă îndelung exersată de către ruşi. Nu există mai nimic în plus sau în minus, faţă de reţeta folosită de URSS-ul condus de Stalin la finele celui de-al doilea război mondial, în ”administrarea” unui teritoriu aflat sub ocupaţie sovietică atunci şi rusească acum: administrare militară, înlocuită treptat de una civilă, marionetă, instituită tot de ocupant, dar cu o aşa-zisă ”legitimare” populară obţinută prin fals, în paralel cu derularea unor acţiuni de teroare, menite să supună populaţia, suprapuse cu deportarea celor socotiţi ”indezirabili” pentru noua putere, trimişi în zone îndepărtate ale Rusiei, unde aceştia ”dispar”. Nimic nou sub soare. Ruşii nu sînt prea inventivi în domeniu, iar Putin aplică tot ceea ce a pus la punct Stalin, la debutul Războiului Rece. Cazul României este edificator, pentru ceea ce ar urma să se întîmple în zilele noastre în Ucraina. 
 

Comisia Aliată (sovietică) de Control, adevăratul guvern al ţării

 
Teohari Georgescu, fost agent NKVD (recrutat şi instruit la Moscova în 1940), ajuns ministru de interne în guvernul-marionetă al ocupaţiei sovieto-comuniste în România la 6 martie 1945, a sintetizat într-un Raport întocmit la 15 iunie 1946 priorităţile avute în vedere de organele din subordine, în primul rînd Poliţia de Siguranţă. Între acestea, pe primele locuri se situa ”executarea leală a Convenţiei de Armistiţiu (impusă de Moscova la 12 septembrie 1944 – n.n.) şi, prin dizolvarea tuturor organizaţiilor de tip fascist, identificarea şi internarea în lagăre a tuturor militarilor germani rămaşi pe teritoriul ţării, răzleţi sau in grupuri, în urma retragerii armatelor germane; identificarea, prinderea şi înaintarea la Tribunalul Poporului a tuturor criminalilor de război”. Înlocuiţi ”germani” cu ”ucraineni” (”fascişti” poate să rămînă ca atare, însemnînd în cazul de faţă ”naţionalismul” ucrainean) şi puteţi avea o perspectivă asupra Ucrainei ocupată de ruşi în momentul de faţă. 
 
În baza Convenţiei de Armistiţiu dintre URSS şi România semnată la 12 septembrie, în România administraţia era practic coordonată de Comisia Aliată de Control în România (”Allied Control Commission)”, creată în baza înţelegerilor prestabilite ale puterilor aliate, care însă la presiunile lui Viaceslav Molotov, preşedintele Comisariatului poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., ”încurajat” de înţelegerile între Stalin şi Churchill din octombrie 1944, prin care se stabilea ca ponderea sovieticilor în România să fie de 90%, Comisia Aliată de Control a devenit exclusiv sovietică. Titulatura ei publică devenise chiar aceasta, Comisia Aliată de Control (Sovietică). Ea a acţionat, ca instrument de ocupaţie, în primul rînd pentru satisfacerea intereselor militare şi politice ale ruşilor şi a devenit autoritatea absolută în conducerea României.
 
Generalul-locotenent V.P.Vinogradov şi apoi generalul-colonel Susaikov, şefii Comisiei, au restrîns treptat orice influenţă a reprezentanţilor S.U.A. şi ai Marii Britanii în cadrul acesteia, care a devenit una simbolică. Încă de la începutul activităţii ei, pentru a menaja Moscova, după cum au relevat documente publicate cu cîţiva ani în urmă, Winston Churchill a cerut reprezentantului Marii Britanii ”să acţioneze doar în limitele intereselor engleze în România, convenite cu Stalin”. Cele ale românilor nu mai contau: erau cei ocupaţi – efectiv militar, dar şi politic – numai de către ruşi. Ca urmare, au fost subminate şi iniţiativele reprezentatului american la Bucureşti (oricum, timide), de sprijinire a autorităţilor româneşti împotriva sovietizării ţării, situaţie în care impunerea guvernului pro-sovietic al lui Petru Groza la 6 martie 1945, a devenit ”floare la ureche”. 
 
Comisia Aliată (sovietică) de Control avea la Bucureşti un sediu central pe strada Gogu Cantacuzino la numărul 13 şi filiale la Braşov, laşi, Ploieşti, Botoşaru, Buzău, Piteşti, Tecuci, Roman, Sibiu, Focşani, Arad, Caracal, Craiova, Constanţa, Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila, Cernavodă, Olteniţa, Giurgiu, Zimnicea, Turnu-Măgurele, Corabia, Calafat şi Turnu-Severin. Toată România era la discreţia ei. Printre primele lucruri pe care l-au făcut ruşii a fost confiscarea echipamentului petrolier românesc, produs în S.U.A., adus în România de Societatea Româno-Americană, care a fost transportat în U.R.S.S. S-a intensificat ”livrarea de bunuri”, în sarcina ”despăgubirilor de război”, iar sub guvernele Sănătescu şi Rădescu trupele sovietice au participat direct la reprimarea manifestaţiilor şi tuturor acţiunilor iniţiate de partidele istorice, care au culminat cu forţarea Regelui de a accepta guvernul pro-comunist al lui Petru Groza, la 6 martie 1945. Guvern în care a funcţionat o Comisie proprie pentru Aplicarea Armistiţiului, care răspundea docil tuturor solicitărilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, practic răspunzînd tuturor obligaţiilor impuse de Înaltul Comandament Militar Sovietic. Ocupaţia rusă era pe faţă – aşa cum e şi în Ucraina, în zonele aflate acum sub controlul militar al Federaţiei Ruse. 
 
La 11 octombrie 1944, prin adresa nr.3 529, în care îşi făcea cunoscute atribuţiile, Comisia a stabilit, de pildă, în sarcina Ministerului Economiei, obligativitatea întreţinerii ”armatelor sovietice", iar în sarcina Ministerului de Interne să colaboreze la "arestarea şi judecarea criminalilor de razboi", "dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste şi interzicerea propagandei contra Naţiunilor Unite", dar şi să pună sub coordonarea Comandamentului Aliat (de fapt, sovietic)  "supravegherea PTT., Radio, publicaţii etc.". Presa de opoziţie a intrat sub o drastică cenzură, iar informaţiile publicate erau aproape exclusiv cele favorabile ocupaţiei sovieto-comuniste. Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor trebuia să asigure ”mijloacele de transport necesare armatelor aliate", mobilizînd pentru asta toată reţeaua de transporturi a României: jaful bunurilor ei şi trimiterea lor în URSS se făcea cu trenuri şi vagoane româneşti, aşa cum Ucraina este în prezent spoliată de grîul ei, încăput pe mîna ruşilor.
 

Suveranitatea României – un act formal   

 
Cele mai ”ocupate”, în această perioadă, au fost Poliţia şi Jandarmeria. Într-o evaluare a activităţii lor din 5 noiembrie 1944, Biroul Special din cadrul Direcţiunii Generale a Poliţiei raporta că internarea ”supuşilor maghiari şi germani s-a executat în conformitate cu Ordinul nr.20 815 din 16 septembrie 1944”, deşi multe persoane "lipseau de la domiciliile lor, fiind dispersate de teama bombardamentelor sau fiind plecate cu trupele germane în retragere" şi erau probleme în funcţionarea comunicaţiilor, din cauza ”stării de război”. În prezent, însă, în Ucraina nu se pune nicio problemă, nici în privinţa prizonierilor, sau în identificarea foştilor combatanţi din armata ucraineană, din zonele care ajung sub ocupaţia Federaţiei Ruse. Toţi aceştia nici măcar nu sînt trataţi ca prizonieri, conform Convenţiei de la Geneva, pentru că, oficial, în Ucraina nu e război.  
 
Autorităţile româneşti au fost puse sub o presiune permanentă, exercitată de delegaţii sovietici, în toate domeniile. Ocupaţia a devenit una completă, iar suveranitatea României devenise un act formal. Organele informative, de siguranţă, ordine publică erau obligate, prin Ordinul circular nr. 35310 din 31 iulie 1946, să depisteze activitatea unor ”elemente reacţionare”, care ”desfăşoară o campanie sistematică prin zvonuri şi acţiuni deschise în diferite şedinţe, congrese, întruniri, prin care atacă U.R.S.S. şi Armata Roşie", ca să nu mai vorbim de atacurile directe la adresa ostaşilor sovietici, care la data emiterii ordinului erau uneori ucişi în diverse localităţi ale ţării, ca reacţie la abuzurile la care ei se dedau. Crimele erau pedepsite exemplar, operîndu-se şi arestarea şi trimiterea în judecată a celor care ”prin vorbe sau scris se ridicau împotriva U.R,S.S. şi a Armatei Roşii. Organele poliţieneşti erau obligate să acţioneze împotriva ”oricărei persoane de orice rang social, care prin cuvinte, scris etc. critică armatele aliate sau caută să provoace discordie între români şi sovietici”. Comisia Aliată (sovietică) de Control supraveghea îndeplinirea tuturor acestor ordine cu maximă atenţie, iar membrii ei, generali şi colonei sovietici, erau deosebit de suspicioşi şi irascibili.  
 
În toată această atmosferă, în care ocupaţia sovietică era asigurată practic de instituţiile celui ocupat, adică de instituţiile statului român, au existat nenumărate reclamaţii ale reprezentanţilor partidelor istorice, adresate reprezentanţilor britanici şi americani din Comisie, care acuzau ”o avalanşă de arestări, atacuri, lovituri şi schingiuiri, cu o brutalitate ce întrece orice
închipuire". Acestea erau cercetate formal, pentru a se crea iluzia că guvernul şi instituţiile statului pentru ordine şi siguranţă publică acţionează încă suveran şi autonom, că ele nu încurajează violenţa şi utilizarea forţei, împotriva celor în dezacord cu ocupaţia sovietică. De fapt, se arăta că se recurge la utilizarea forţei numai în cazurile în care era vorba de "situaţii extreme" şi numai "în cazul epuizării tuturor celorlalte modalităţi". Cu alte cuvinte, se încerca acreditarea că organele statului, aflate la dispoziţia ruşilor, recurgeau la represiune numai în cazul în care erau ”silite să o facă". Cum, în ce circumstanţe, rămînea întodeauna la latitudinea lor şi a  comandamentului aceste structuri, care era unul şi acelaşi cu Înaltul Comandament Sovietic, al armatei de ocupaţie, aşa cum se petrece şi în momentul de faţă, în zonele ocupate ale Ucrainei.
 
Numai în perioada 1 septembrie - 30 noiembrie 1944,  după cum a remarcat istoricul Mihai Pelin, redactor al primului volum din ”Cartea Albă a Securităţii”, imixtiunile autorităţilor militare sovietice asupra instituţiilor de informaţii şi ordine publică româneşti au constat în presiuni directe asupra organelor de poliţie şi jandarmerie de a pune la dispoziţia comandamentelor sovietice locale, documente referitoare la ”supuşii şi minoritarii germani, legionari şi refugiaţii din Basarabia, date biografice despre aparatul poliţienesc, dosarele referitoare la comunişti (cerere formulată de organele N.K.V.D. din Constanţa, la 7 septembrie), date despre deţinătorii de paşapoarte Nansen sau despre ruşii aduşi în România în timpul războiului şi funcţionarii români din Transnistria (cerute de organele N.K.V .D. din Craiova, la 18 septembrie), situaţia fabricilor şi uzinelor din Sibiu (19 septembrie)”, şi aşa mai departe. Plasa ocupaţiei se întindea asupra României, acoperind treptat totul – şi aceasta se făcea sub aparenta aplicare a unui ”armistiţiu”, de către românii înşişi. E exact ceea ce se petrece în Ucraina intrată sub controlul armatei Federaţiei Ruse, după ”manualul de ocupaţie al unei ţări”, pus la punct de Stalin la finele celui de-al doilea război Mondial, la care Putin n-a adăugat nimic, şi din care nici n-a omis nimic.  
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici