ISTORIA FĂRĂ PERDEA | Nicolae Ceauşescu: “Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care n-a ştiut nimeni să-l călărească”. Şi a călărit-o el pe ea şi ea pe noi

Căderea regimului comunist în decembrie 1989 în România nu a apărut din neant. S-a acreditat în special în anii ’80 că la noi nu a existat o opoziţie reală împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, că opozanţii regimului se pot număra pe degete şi că, în genere, ”mămăliga nu explodează”. Comentariile s-au auzit în special în ţări socialiste precum Ungaria, care trecuse la o politică accentuată de reforme sub presiunea străzii, în vreme ce în România lui Ceauşescu părea că nu se clinteşte nimic.

20178 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA | Nicolae Ceauşescu: “Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care n-a ştiut nimeni să-l călărească”. Şi a călărit-o el pe ea şi ea pe noi

ISTORIA FĂRĂ PERDEA

”Mămăliga nu explodează” – un fals istoric. De fapt, era ţinută sub capac de Securitate

De fapt, opoziţia existat, a fost una chiar intensă, au fost zilnic acte şi acţiuni de protest, în care au fost implicaţi zeci de mii de oameni, al căror nume rămîne încă să fie scos la iveală. Am găsit, numai într-un singur registru penitenciar, al eliberării deţinuţilor politici de al Aiud din perioada 1965-1989, numele a 324 condamnaţi pe motive politice, în anii regimului Ceauşescu. Lor li se adaugă alţi peste 300 de deţinuţi încarceraţi tot acolo, pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, pedeapsă care din 1967 a fost scoasă din ”partea specială” a Codului Penal, fiind socotită începînd de atunci o infracţiune de drept comun şi nu una politică.

Securitatea nu-şi schimbase în anii lui Ceauşescu optica, aşa cum nu-şi schimbase nici ”ţintele” – lichidarea oricărei rezistenţe faţă de regimul comunist, a oricărei opoziţii faţă de politica lui Nicolae Ceauşescu. Şi-a schimbat numai mijloacele de acţiune. De fapt, s-a ştiut, se ştie prea puţin, mai deloc despre cei care s-au opus deschis regimului în anii lui Ceauşescu, iar principalul motiv al acestei ”discreţii” a fost tocmai modul în care a operat Securitatea între 1965-1989, radical diferit faţă de teroarea nedisimulată a anilor ’50. Direcţia Generală a Securităţii Poporului acţionase brutal şi direct în primele două decenii ale regimului pentru decapitarea instituţiilor din vechea Românie, a statului de drept, pentru dizolvarea structurilor democratice, inocularea fricii şi a terorii, într-o antinomie totală cu denumiea sa. Noul ”Consiliu al Securităţii Statului”, aşa cum s-a numit  poliţia politică la cîţiva ani după preluara puterii de către Nicolae Ceauşescu, îşi schimbase strategia, dar nu şi scopul. Acesta rămăsese ”lichidarea” oricărei împotriviri la adresa regimului comunist, prin orice mijloace.

Proclamîndu-se ”întronarea ordinii şi a legalităţii socialiste”, în opoziţie cu ”epoca Dej”, al cărui mit Ceauşescu începuse să-l demoleze pentru a-şi construi apoi propriul cult, Securitatea a fost nevoită să renunţe la mijloacele ei brutale, tradiţionale. Şi totodată, a fost obligată să acţioneze cu o foarte mare discreţie. Aceasta a fost raţiunea pentru care, în plină campanie de demascare a abuzurilor comise în timpul predecesorului său Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anii căruia sute de mii de oameni au fost condamnaţi politic, iar alte sute de mii au fost arestaţi fără motiv de Securitate şi au fost trimişi pentru ani grei în lagăre de muncă, Nicolae Ceauşescu afirma într-o serie de interviuri în Occident că  ”în România nu mai există deţinuţi din motive politice”, că abuzurile poliţiei politce împotriva drepturilor omului au fost, practic, lichidate şi că în societate există un consens, cu privire la ”construirea socialismului”. Toate erau minciuni.
Securitatea îşi schimbase numai modul de operare. S-a pus accent pe urmărirea populaţiei şi perpetuarea spaimei, pe care doar rostirea numelui ei o provoca. O armată de informatori, miile de microfoane instalate uneori şi aleatoriu, ”prin sondaj” în locuinţe şi la locuri de muncă, ofiţerii care au ajuns să lucreze ”la vedere” în instituţii au întreţinut sentimentul fricii, pentru a limita manifestările de opoziţie faţă de un regim care nu era nici mai iubit, şi nici mai blînd decît în trecut. Poate doar ceva mai prudent în a-şi arăta făţiş brutalitatea de care era în stare. În mod paradoxal, chiar eliberarea deţinuţilor politici în 1964, un act umanitar, a avut rolul de a spori frica: întoarcerea acasă, după ani grei de închisoare a unor adevărate schelete vii, care puteau fi văzute mişcîndu-se cu stîngăcie pe fiecare stradă a oraşelor României, în fiecare localitate din ţară, a multiplicat spaima faţă de urmările oricărui act de opoziţie şi a avut un rol ”profilactic” de nesperat, pentru asigurarea ”liniştii regimului” şi a unui aparent conses al societăţii, cu privire la ”construirea socialismului” în România.

Partidul şi Securitatea: două săbii în aceeaşi teacă

Cu toate acestea, manifestările anticomuniste nu au încetat nici după 1965 şi ele au continuat să fie tratate, în numeroase cazuri, la fel de dur ca înainte. Dar, pentru a limita semnele vizibile ale acţiunilor ei represive, Securitatea a trecut la o camuflare a lor şi la o politică a ”acţiunilor de prevenire”, care constau în anchetarea şi intimidarea persoanelor presupuse a se opune regimului, înainte ca acestea să treacă la ”acţiuni ostile”. Pe de altă parte, pentru a disimula opoziţia faţă de regim, mulţi dintre cei urmăriţi şi în cele din urmă arestaţi pentru acţiunile lor ”ostile” au fost condamnaţi pentru imaginare motive de drept comun, în vreme ce alţii au fost continuu hărţuiţi de Securitate, fără să se treacă la arestarea lor, ori au fost intenaţi abuziv şi forţat în spitale psihiatrice, dînd naştere unei noi forme de detenţie politică.  Şi, cu toate acestea, condamnările rostite împotriva unor persoane, pentru ”uneltire”, ”complot”, ”propagandă împotriva regimului”, ”răspîndirea de publicaţii interzise” şi alte pedepse care încadrau infracţiuni politice, la adresa ”securităţii” regimului comunist nu au încetat să fie pronunţate de instanţele de judecată comuniste din România, nici în anii lui Ceauşescu. Numai că asupra lor s-a păstrat cel mai riguros secret şi istoria aşa-zisei ”mămăligi care nu explodează” rămîne să fie deschisă şi cercetată, pentru a scoate la iveală numele unor eroi pînă acum anonimi ai rezisteţei anticomuniste.

Arhivele Securităţii sînt bogate în statistici cu privire la propriile ei activităţi şi aceste statistici, citite într-o altă cheie oferă şi imaginea acţiunilor ei, pentru apărarea regimului şi împotriva oricărei opoziţii la adresa lui. Care nu a încetat nici în anii de ”maximă destindere” a comunismului în România. Am luat, ca exemplu, mai multe date privind ”volumul de activitate” şi  structura ”bazei de lucru”, adică a ”obiectivelor” Securtăţii în perioada 1968 – 1978, pentru a vedea cît de ”linişte” a fost chiar în acei ani, socotiţi cei mai prosperi şi liniştiţi ai regimului. Din aceasă analiză, se vede într-adevăr cum, aparent, de la 1 ianuarie 1968 şi pînă în anul 1970, ”pe ansamblu, baza de lucru a scăzut de la 424.464 persoane, la numai 30.719”. Dar această scădere drastică, sub 10% a numărului de ”suspecţi” urmăriţi de Securitate nu are nicio legătură cu starea de spirit din România, sau cu un asentiment brusc al populaţiei faţă de politica regimului. Imediat după Plenara din aprilie 1968, Nicolae Ceauşescu a luat o măsură care a prins pe picior greşit Securitatea: acesteia i se interzicea să pună sub urmărire membrii de partid, ori să-i utilizeze ca informatori, fără acordul scris al ”forurilor superioare de partid”, adică fără o aprobare specială din partea prim secretarilor PCR din teritoriu. Motivul a fost acela că, în cursul investigaţiilor cu privire la acţiunile Securităţii din anii lui Dej, s-a văzut că aceasta urmărise inclusiv înalţi demnitari ai partidului şi chiar pe actualul prim-secretar Nicolae Ceauşescu. Enervat, acesta a spus, în timpul Plenarei, într-un cerc restrîns, unor membri ai  Comitetului Politic Executiv al CC-ului, că ”Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care n-a ştiut nimeni să-l călărească”. Şi a cerut (şi obţinut) instituirea unui ”control de partid” asupra acesteia, printr-o Secţie specială din cadrul Comitetului Central, care mai avea în atribuţii şi politicile specifice din Armată şi Justiţie. Pîrghiile de forţă ale regimului se adunau astfel, încetul cu încetul, în mîinile sale – ca prim-secretar al partidului.  

După ”şocul” iniţial, lucrurile au reînceput să intre în normal. De fapt, prim secretarii judeţeni sau ceilalţi activişti de partid care aveau în atribuţii eliberarea aprobărilor pentru suravegherea sau racolarea de informatori membri PCR (numiţi, de-acum înainte, eufemistic ”persoane de sprijin”) nu aveau, în genere, nicio obiecţie la solicitările Securităţii. Era un act birocratic, în plus. De fapt, nimeni nu-şi băga nasul în treburile lor. Astfel că în anul 1971 ”baza de lucru” a Securităţii (numărul persoanelor cărora li se deschiseseră dosare de urmărire informativă) şi-a revenit şi a crescut la 36.583 persoane, iar în anul 1978 a ajuns la 75.086. Activitatea de supraveghere informativă, care privea persoanele asupra cărora existau suspiciuni că ar putea comite acte de dizidenţă faţă de regim, pe lîngă cele urmărite pentru “antecedentele” lor a crescut şi ea proporţional. Dacă la 1 ianuarie 1968, numărul persoanelor supravegheate era de 417.075, scăzînd ulterior la 24.281 în 1970, în urma instituirii ”controlului de partid”, ulterior lucrurile şi-au reintrat în normal şi numărul persoanelor supravegheate a reînceput să crească, la 27.046 în anul 1971, apoi la 51.578, în anul 1975 (cînd Ceauşescu prelua ”sceptrul puterii”, ca preşedinte, devenind, cum observa presa străină, ”primul monarh comunist”), apoi la 63.386 în anul 1977 şi 67.453 în anul 1978. Şi aşa mai departe. Un deceniu mai tîrziu, numărul persoanelor urmărite de Securitate a ajuns să fie la fel de mare ca înainte de introducerea ”controlului de partid” în ”munca de securitate”. De fapt, Partidul şi Securitatea s-au dvedit două săbii care au putut intra fără probleme în aceeaşi teacă, purtînd cot la cot ”lupta de clasă” împotriva duşmanilor ”făuririi socialismului”. Dealtfel, din acei ani, ofiţerii de securitate au fost redefiniţi ca ”activişti de partid cu însărcinări speciale”.

Obsesia lui Ceauşescu şi a Securităţii – foştii legionari

Cine erau însă ”duşmanii” regimului? Ca întodeauna, legionarii au rămas obsesia comuniştilor: semnificativ este faptul că aceşta reprezentau 45 de procente din baza de lucru pe linie de ”informaţii interne” în anii lui Ceauşescu. Această idee fixă avea două motive: forţa legionarilor de a ”mobiliza” instinctele patriotice (în condiţiile în care Ceauşescu începuse să construiască el însuşi ”naţional-comunismul”) şi apoi ştiinţa lor în organizarea activităţilor clandestine, exersată, asemenea comuniştilor, în ani lungi de ilegalitate, încă din vremea lui Carol al II-lea. Astfel, chiar în anul Plenarei care a ”tăiat” din elanurile Securităţii, 1968, ”în cooperare cu Direcţia a XIlI-a Cercetări penale, au fost trimise în justiţie 29 persoane”, se mai aflau în curs de cercetare în stare de libertate 96 persoane şi 6 în arest, în vederea "tragerii la răspundere penaIă" – toţi foşti legionari.

”Aria” a ceea ce se numea ”muncă de securitate” cuprindea o serie întreagă de infracţiuni la adresa ”securităţii statului”, de fapt a regimului comunist. În 1971, ”urmărirea informativă pe linie internă, exercitată împotriva a 9.537 persoane, s-a desfăşurat în principal pentru ”propagandă împotriva orînduirii socialiste” – 4.740, ”intenţii de evaziune din ţară” – 1.951, ”legături de natură suspectă cu cetăţenii străini” – 1.058, ”spionaj” – 904, ”trădare prin transmitere de secrete” – 392, ”trădare prin refuzul înapoierii în ţară” – 175, ”sabotaj” – 174. Cum se vede, puţin peste 10% din infracţiuni priveau ”statul” şi restul ”regimul”. Treptat, Securitatea şi-a reintrat ”în mînă”. În 1973, "pentru a pătrunde mai adînc în clandestinitatea legionarilor, s-au luat măsuri de extindere a supravegherii informative, fiind incluse în lucru 10.530 persoane, reprezentînd 52% din totalul bazei de lucru pe profil".  În problema fostelor partide politice, "au fost selecţionate În baza de lucru  583 elemente (526 în supraveghere informativă generală şi 57 în urmărire specială)". 

Toate operaţiunile de supraveghere s-au făcut cu ajutorul unei reţele de informatori, care treptat a început să împînzească România. După ”lupta deschisă” împotriva duşmanului şi instaurarea fricii prin mijloacele brutale în primii ani ai comunismului, Securitatea trecea la gestionarea aproape ştiinţifică a acestei frici şi la controlul societăţii, prin armata sa secretă de informatori. Mai întîi, între 1968-1972, reţeaua informativă a scăzut semnificativ, pentru că securiştii au fost nevoiţi să renunţe brusc la utilizarea ca informatori a membrilor de partid. În anul 1968, ”reţeaua” număra 85 042 persoane, majoritatea din oraşe (numai 15% din mediul rural).  Pe profesii, infomatorii erau 15,3% intelectuali, 25,9 % funcţionari şi tehnicieni, 16,4 % muncitori şi 30,2 % ţărani – ceea ce arată că temerea cea mare a Securităţii rămînea aceea de izbucnire a unor revolte ţărăneşti ca în anii ’50, greu de prevenit şi de controlat. Din punct de vedere politic, cel mai mare procent, 59 % din informatori, erau foşti legionari. Numărul reţelei informative a Securităţii a crescut an de an, ajungînd să numere în 1989 nu mai puţin de 136.000 de persoane: echivalentul unei armate cu 21 de divizii. Securitatea întîmpina şi refuzuri de ”colaborare”: numai în 1968, 1.635 persoane au refuzat categoric să devină informatori ai acesteia. Numărul a scăzut puţin în anii urmărtori, dar nu a exista vreun moment în care poliţia politică comunistă să nu fi înregistrat refuzuri curajoase, la propunerea de colaborare. E de presupus că numărul unor asemenea refuzuri a fost mai mare, numai că ele n-au fost raportate, pentru că, în fond, era vorba de eşecuri profesionale ale ofiţerilor operativi.

Zeci de mii de opozanţi ai regimului Ceauşescu, încă anonimi

În anul 1968 au fost arestate 56 persoane, din care 39 pentru agitaţie duşmănoasă, 3 pentru subminarea economiei naţionale, 2 pentru sabotaj etc. Dintre ele, 36 nu aveau antecedente politice, 18 erau foşti legionari, iar 2 erau foşti membrii P.N.Ţ. Din cei 56 arestaţi, 4 au fost puşi în libertate şi 24 au fost trimişi în justiţie, în acel an. Au fost anchetate în stare de libertate alte 2.270 persoane (cu 26 % mai multe ca în 1967), din care 1.765 pentru "activitate duşmănoasă".  Dintre persoanele anchetate, 691 erau foşti legionari şi 446 foşti membri ai partidelor istorice. 2.222 au fost avertizate, 21 demascate, 18 recrutate, iar în nouă cazuri, neexistînd probe, nu s-au luat măsuri. În anul 1969, alte 33 persoane au fost arestate şi Direcţia de Cercetări Penale a început urmărirea penală împotriva a 28 dintre ele; 4 au fost deferite justiţiei şi condamnate, iar 5 au fost "internate în institute de specialitate", în acelaşi an. S-au mai făcut propuneri de arestare în alte 218 dosare.

Numărul opozanţilor regimului, arestaţi şi condamnaţi, ori internaţi în azile psihiatrice la cererea Securităţii a crescut constant în anii următori. În 1971 activitatea de cercetare penală s-a desfăşurat asupra a 1.093 persoane, din care 218 în stare de arest, 687 în libertate. Au fost condamnate 206 persoane, au fost ”puse în dezbatere publică” 679 persoane, iar 3.000 au fost avertizate. În anul 1975, raportul de activitate al Direcţiei Cercetări penale arăta că "în cadrul Direcţiei şi la unitătile teritoriale au fost efectuate cercetări în mai multe cauze de propagandă împotriva orînduirii socialiste, comparativ cu anul 1974, faptele constînd, în majoritatea lor, în conceperea, redactarea şi difuzarea de înscrisuri anonime cu conţinut duşmănos: în 1975 au fost în lucru 176 cauze, fată de 91 în 1974". Şi numărul manifestelor, al ”înscrisurilor duşmănoase”, al scrisorilor de protest, anonime sau semnate, trimise la Comitetul Central, pe adresa Primului Secretar şi Preşedinte al României nu a încetat să crească, an de an. Securitatea n-a şomat niciodată, pentru că ”mămăliga” a continuat să fiarbă, pe tot parcursul ”epocii de aur”, iar numărul tuturor eroilor necunoscuţi, care şi-au luat inima în dinţi şi au găsit curajul de a se împotrivi regimului nu a fost doar de cîteva zeci, aşa cum se credea pînă acum. Ci de cîteva zeci de mii. Am fost unul dintre ei. Dar numărul lor exact şi identitatea lor rămîn să fie scoase la iveală, în cercetările mele viitoare.  Acesta ar fi fost proiectul meu instituţional, dacă ar fi fost să coordonez Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, înainte ca acesta să fi intrat în moartea sa clinică, din prezent. Nicio pagubă: acum e proiect de cercetare al Fundaţiei ”Doina Cornea”. Pentru că adevărul în legătură cu românii, în relaţia cu trecutul comunist trebuie să iasă la iveală şi apele trebuie pentru todeauna împărţite, măcar la judecata istoriei, între eroi şi ticăloşi, între curaj şi laşitate.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici