Istoricul Marius Oprea: Un sfert de million de români din Gulag, la un dolar destinul (II)

Au fost 300.000 de români în Gulag, dintre care aproape 50.000 au dispărut fără urmă. Se mai păstrează în arhivele sovietice dosarele a peste 50.000 de prizonieri de război şi civili morţi, cît şi al celor care au supravieţuit, în total aproximativ 250.000 de dosare personale.

1843 afişări
Imaginea articolului Istoricul Marius Oprea: Un sfert de million de români din Gulag, la un dolar destinul (II)

Istoricul Marius Oprea : Un sfert de million de români din Gulag, la un dolar destinul (II)

Ceea ce nu se ştie e că printre aceşti prizonierii de război români din URSS s-a aflat şi bunicul fostului ministru de externe Mihai Răzvan Ungureanu, deşi din cauza acestuia  ”lista ambasadorului Soare” a apărut cu o întîrziere de cel puţin un deceniu.

Misiune la Moscova

Oricine ar fi ambasador la Moscova (toată lauda sinceră pentru domnul ambasador Vasile Soare!) şi oricît de larg s-ar deschide arhivele Gulagului sovietic, soarta a 50.000 de nefericiţi care apar doar ca număr, fiind numai ”inventariaţi” ca prizonieri, dar care n-au mai ajuns niciodată să figureze ca deţinuţi în lagărele de destinaţie, nu o vom putea şti niciodată. Ei au dispărut pentru todeauna în sîngeroasa şi hămesita gură a universului concentraţionar comunist. Adăugaţi morţilor din evidenţele lagărelor sovietice, ajungem la cifra de 100.000 de români morţi, prizonieri de război şi civili, victme ale ”reconstrucţiei” URSS după război. 

Ultimul mare val de prizonieri români de război au fost repatriaţi la finele anului 1955, după un deceniu de prizonierat, ajungînd apoi, mulţi dintre ei, în cătuşele şi în spatele sîrmei ghimpate a Gulagului din Republica Populară Română. Conform unei note a Direcţiei penitenciare a Ministerului Securităţii Statului al URSS din 28 aprilie 1956, în lagărele sovietice mai rămăseseră în detenţie 10 prizonieri români, din care 3 ofiţeri.

Ca student, aflat în practică arheologică la Pietroasele în judeţul Buzău, s-a întîmplat să cunosc eu însumi un asemnea prizonier rătăcit prin scriptele Gulagului, care s-a întors în ţară abia în 1972, după cum ne povestea el nouă, studenţilor. Nu mai avea pe nimeni în viaţă cînd a fost repatriat şi în vara anului 1983, cînd l-am cunoscut şi istorisea cîteva dintre suferinţele lui incredibile (aşa mi se păreau pe atunci), păştea o turmă de capre lîngă Gruiul Dării, deal unde noi, studenţi la istorie în anul întîi de facultate, săpam la o mică fortificaţie dacică. Mai auzisem povestiri din război de la bunicul meu Alexandru, care fusese pe Frontul de Est, dar niciuna din prizonierat.

 Astfel încît, citind ştirea recentă cu privire la lista românilor morţi în Gulag, întocmită sub coordonarea domnului ambasador Soare, n-am putut decît să mă bucur sincer că se face, chiar în ajunul Sfintelor Paşti, un asemenea act de dreptate. Dar mi-am adus aminte şi de un episod dureros, prin care am trecut în toamna anului 2005, legat tot de proiblema ”repatrierii memoriei” prizonierilor de război şi a civililor români care au trecut prin Gulagul sovietic sau au murit acolo, act reparatoriu început abia acum de ambasadorul Vasile Soare.

În octombrie 2005 lucram de  peste trei luni în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ca director de expertiză la Insitutul Diplomatic Român (unde pe atunci, domnul ambasador Soare urma cursuri de perfecţionare, absolvite în 2007) şi am fost trimis, între 12 şi 14 octombrie 2005, din sarcina ministrului Ungureanu, în prima (şi ultima) mea deplasare ”oficială”, tocmai la Moscova. Ca un amănunt, cînd m-am uitat pe paşaportul diplomatic sosit cu viza Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti, cu un umor negru, la ”tipul vizei” se specifica, negru pe alb, ”007”.

Misiunea dată de ministrul Mihai Răzvan Ungureanu era clară: să încep discuţiile cu oficialii ruşi, cu privire la posibilitatea de ”deschidere a arhivelor” fostului Gulag, pentru a da de urma prizonierilor de război români şi a celorlalţi cetăţeni ai României care au trecut sau au murit în lagărele sovietice.

Un sfert de million de români din Gulag, la un dolar destinul

La Moscova m-am întîlnit cu doi oficiali, şefii arhivelor federale ale Rusei, civile şi militare, pentru a ”negocia” accesul la aceste arhive ale Gulagului. De la Ambasada României, m-a însoţit domnul Vitalie Văratec. Contrar sfaturilor primite, aveam cu mine mici ”atenţii”, despre care presupuneam că, în conformitate cu ”spiritul slav”, vor ”încălzi” atmosfera discuţiilor. Aşa a şi fost. La început protocolari şi reci, domnii Vladimir Kozlov, directorul Arhivelor Federale Ruse şi Vladimir N. Kuzelenko, director al Arhivelor Militare de Stat (deţinătorii arhivelor istorice ale URSS-ului, incluzîndu-le pe cele ale NKVD-ului şi administraţiei GULAG-ului) s-au încălzit puţin cîte puţin şi am discutat, în cele din urmă, chiar ca între istorici.

Apoi, ca între negustori. Învăţasem, cu ani în urmă ”arta negocierii” în mai multe zile petrecute pe uliţele întortocheatului bazar din cartierul arab al Ierusalimului, aşa că, de la un preţ exorbitant (aşa cum au plătit pentru o operaţiune similară Austria şi Ungaria), am ajuns la un aranjament mai mult decît convenabil: un dolar pentru ”procesarea” şi copierea fiecărui dosar personal, indiferent de numărul de pagini conţinut, ceea ce includea manopera copierii. Un dolar destinul.

Cei doi şefi ai arhivelor, Kozlov şi Kuzelenko, au accentuat dificultatea identificării documentelor - întrucît nici prizonierii şi nici ceilalţi deţinuţi civili nu erau conţinuţi de o bază de date pe criterii etnice şi trebuiau selectaţi din marea masă a populaţiei din lagărele sovietice. Îmi închipui că situaţia nu s-a modificat pînă în zilele noastre. Atunci, am obţinut chiar şi ”delegarea” unui cercetător român, care să colaboreze cu arhiviştii ruşi la faţa locului, în vederea identificării documentelor. Ei bine, şi la final, i-am rugat să facă totalul. Cei doi s-au apucat să facă socoteli, uitîndu-se fiecare pe un tabel şi apoi reunindu-le, iar în cele din urmă şeful arhivelor militare (în uniformă de general), mi-a comunicat cifra: 246.000 de dolari.

Aflam pentru prima oară o cifră – un sfert de milion de suflete de români, în Gulagul sovietic. Am intrat în discuţii ceva mai detaliate şi am aflat că, din acest total, 180.000 îl reprezentau prizonieri de război şi 66.000 erau arestaţi şi deportaţi din România, etnici germani ”şi alte categorii”, deţinuţi în lagărele sovietice. La aceasta, se mai adăuga o mare cantitate de documente cu privire la regimul de funcţionare şi condiţiile din lagărele sovietice în care toţi aceştia s-au aflat, documente care nu aveau cum să nu intereseze.

Cu atît mai mult cu cît, în discuţiile care deveniseră aproape colegiale, cei doi responsabili ai arhivelor civile şi militare din Federaţia Rusă mi-au spus că peste 50.000 de prizonieri români şi un număr neprecizat de civili morţi, a căror cifră nu o aveau pe acele tabele, deci un procent de 27%, mult peste media generală, au murit în lagărele de pe cuprinsul Gulagului. Număr la care trebuie adăugat cel al tot atîţia ”dispăruţi” fără urmă pe drumul lor fără întoarcere, dintre liniile de front şi lagărele de destinaţie. Cifre înfiorătoare.

Ca bonus şi exemplu de dosar personal al unui prizonier în Gulag, şefii arhivelor ruse mi-au înmînat o copie chiar a dosarului bunicului mininstrului de externe Mihai Răzvan Ungureanu, pe hîrtie color, dosar pe care l-am predat, conform uzanţelor, reprezentantului Ambasadei, pentru a fi trimis ulterior prin curier diplomatic la Bucureşti.

Bucuria, la capătul acestei întîlniri mă copleşea, dar a fost de scurtă durată. Memorandumul pe care l-am întocmit şi l-am înaintat ministrului de externe Ungureanu la data de 18 octombrie 2005, în care solicitam să se demareze ”tranzacţia”, adică să plătim un sfert de milion de dolari pentru a primi dosarele tutuor românilor din Gulag n-a primit multă vreme niciun răspuns. Iar în cele din urmă, cu mare greutate, mi s-a comunicat că memorandum-ul meu nu a fost aprobat.

De ce, n-am aflat cu adevărat niciodată. Uneori, m-am gîndit că de fapt prietenul meu de altădată Mihai Răzvan Ungureanu mă trimisese la Moscova, presupunînd doar că eu o să-i obţin dosarul bunicului său. Şi atît.

Decizia unui ministru, demisia unui director. Şi adevărul, cu 15 ani mai tîrziu

A doua zi, după ce am aflat că nu se acceptase să profităm de ”breşa” pe care o făcusem în ferecăturile arhivelor Gulagului prin negocierile pe care le purtasem cu şefii arhivelor civile şi militare ale Federaţiei Ruse, pentru a afla care a fost soarta românilor care au trecut sau au murit pe acolo, m-am dus la  biroul lui Mihai Răzvan Ungureanu. Simţeam nevoia imperioasă a unei discuţii lămuritoare cu acesta. Mă gîndeam că poate nu m-am exprimat eu destul de clar în memorandum - dar l-am recitit şi atunci, şi acum, după 15 ani şi nu poate fi vorba de aşa ceva. Faptele erau expuse direct, concret, la fel şi propunerile. Mi s-a spus să aştept, că mă va primi ”deîndată ce se eliberează”.

Nu s-a ”eliberat” în acea zi, la capătul căreia mi-am lăsat demisia pe birou, la secretariat. Văzîndu-mi demisia, scrisă de mînă în acea amiază pe culoarele ministerului şi în antecamera ministrului Ungureanu,  şeful de cabinet al acestuia (care mă cunoştea foarte bine, cunoştea şi relaţia mea anterioară de prietenie cu ministrul) mi-a spus că ”domnul Ungureanu nu o va aproba”. ”E un act unilateral de voinţă”, i-am răspuns, aşa cum tot un act unilateral de voinţă fusese şi decizia inexplicabilă a fostului meu prieten (înainte de a fi ministru), care a făcut ca primele liste de nume ale morţilor români din Gulag să fie cunoscute, graţie ambasadorului Vasile Soare şi a istoricilor care au făcut muncă de cercetare în fostele arhive sovietice, abia acum. Cu cinsprezece ani mai tîrziu.

Privind retrospectiv la gestul ministrului Ungureanu, la ceea ce socoteam pe atunci un gest inexplicabil, doar dacă nu era vorba doar de satisfacerea unei curiozităţi personale, legate de bunicul său, am acum o altă perspectivă. De bunul meu prieten MRU nu avea să mă despartă doar acest gest, ci şi opţiunile politice diferite. Mihai Răzvan Ungureanu era membru în cabinetul Tăriceanu şi titularul Externelor din partea partidului lui Traian Băsescu, care îşi ascuţea pe atunci, în taină, săbiile pentru războiul cu premierul Tăriceanu, care avea să ducă la destrămarea alianţei cîştigătoare a alegerilor. Şi ministrul de externe Ungureanu, mai de voie, mai de nevoie, nu putea să lase ca acest succes diplomatic (al cărui debut îl făcuse chiar el, prin discuţii cu omologul rus la Moscova, anterior deplasării mele acolo) să rămînă ”în portofoliul” cabinetului Tăriceanu. Un calcul politic, dar care a întîrziat cu 15 ani aflarea adevărului despre soarta românilor ajunşi în Gulagul sovietic. Acum, privind tot retrospectiv, nu mai am niciun sentiment de supărare, ca atunci. Dar aici nu mai este deja vorba de trăiri personale. Ci de judecata istoriei. 

Cum am mai spus, niciodată nu e prea tîrziu pentru adevăr. Dar poate e prea tîrziu pentru unii din fiii şi fiicele celor morţi în iernile siberiene ale Gulagului, sau în verile epuizante ale muncii forţate pentru ”reconstrucţia Uniunii Sovietice”. Mii de suflete, care dintr-o greşeală a unui ministru, din orgoliu sau cel mai posibil dintr-un calcul politic cu consecinţe istorice, n-au mai apucat să afle adevărul despre soarta părinţilor lor. Da, într-adevăr, niciodată nu e prea tîrziu pentru adevăr, dar poate fi prea tîrziu pentru unii oameni care ar fi vrut să-l afle. Şi s-au dus în mormînt, fără să-l ştie.

Citeşte şi prima parte: Români în Gulagul sovietic: 100.000 morţi, 200.000 de supravieţuitori. Prizonierii de război au fost întîmpinaţi cu cătuşe în ţară (I)

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici