PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Abisul dintre elită şi popor cere în Rusia un cadavru politic: Şoigu, sau Putin?

8767 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Abisul dintre elită şi popor cere în Rusia un cadavru politic: Şoigu, sau Putin?
Rusia nu moare, ea supravieţuieşte în orice condiţii. Cei ce mor, la o adică, şi cît de mulţi e necesar, sînt ruşii. Asta ştie orice rus de rînd, care acceptă ca pe un dat istoric această axiomă. Tocmai de aceea, ceea ce nu suportă ruşii sînt înfrîngerile. Şi din acest motiv, oricare dintre liderii militari şi politici care au suferit vreo înfrîngere, au dispărut, mai mult sau mai puţin brutal. E iarăşi ştiut de toţi. Lista, în cazul mult-prelungitei ”operaţiuni speciale”, e mai mult decît scurtă, are două nume – Putin şi Şoigu.
 

De la ucraineanism la rusism

 
Îndeobşte, tradiţia istoriei ruse, turnată în tipare precise în timpul regimului comunist, arată că liderul supravieţuieşte şi cei care dispar sînt lacheii săi, din rîndul cărora sînt selectaţi ţapi ispăşitori pentru orice eşec. Construit de pe vremea ţarilor ca un regim politic autocratic, regimul sovietic a consfinţit această regulă. Un singur lider a fost ”sacrificat”, coborînd de pe soclu: e vorba de ucraineanul Nikita Sergheevici Hrusciov. În cazul lui, trei au fost motivele principale care au dus la ”abdicarea silită”: faptul că a distrus într-un ritm prea rapid şi brutal legenda stalinistă şi odată cu ea a cutremurat încrederea în întreg sistemul de putere, ar fi primul. Destalinizarea a dat o gură de oxigen populaţiei, dar a aruncat în degringoladă ”ideologică” aparatul de putere, care după o oarecare derută s-a reaşezat şi a atacat la vîrf. 
 
Al doilea motiv a fost că majoritatea ruşilor a devenit din ce în ce mai nemulţumită de ”ucraineanismul” lui Hrusciov. Acesta a promovat în aparatul de stat o mulţime de activişti de partid, pe care-i cunoscuse în tinereţea sa, tovarăşi în care avea încredere – dar mai toţi erau ucraineni. Astfel, ponderea activiştilor de frunte din sistem originari din Ucraina, inclusiv de la conducerea KGB-ului, aparatul de securitate al puterii, era de patru-cinci ori mai mare, decît aceea a ruşilor, în URSS. Ucraineni găseai peste tot, în timpul lui Hrusciov, pe tot întinsul URSS, în posturi de comandă şi control. Apoi, în mod simbolic, el i-a şi trădat pe ruşi: s-a făcut vinovat în ochii lor că a dat tinerei republici ucrainene, de unde era originar, Crimeea, un vechi ţinut tătărăsc, pentru cucerirea căruia s-au luptat două secole ţarii ruşi, iar pentru ”curăţirea” căruia Stalin a suprimat o întreagă populaţie, deportată, înfometată şi ucisă (ceea ce intra în logica cuceritorului), pentru a face loc ruşilor. Toate aceste ”sacrificii” păreau să fi fost în zadar: Crimeea a încetat, sub Hrusciov şi din dispoziţia acestuia, să mai fie pămînt rusesc. Hrusciov s-a dus, dar Crimeea a rămas la Ucraina: el a fost urmat la putere, totuşi, de un alt ucrainean – Brejnev, cel care a osificat sistemul, în datele lui actuale – la care Putin a revenit. 
 
Nu fără riscuri. În timpul lui Brejnev, Rusia a stagnat – sînt de părere toţi ruşii. Gorbaciov i-a subminat şi distrus puterea, Elţîn a vîndut-o pe vodcă, iar Putin se chinuie să o refacă. În această ecuaţie, nu atît Ucraina e problema – acolo se găseşte doar o cheie a rezolvării ei, cît consolidarea anexării Crimeei de către Rusia. Ceea ce n-au vrut să observe occidendalii, care ei înşişi au închis ochii asupra acestui fapt petrecut în 2014, e că după anexarea Crimeei, puterea lui Putin a crescut constant şi a devenit aproape nemărginită. Opoziţia a ajuns una formală, cu tot sprijinul occidental, şi s-a grăbit să creadă ea însăşi că în Rusia ar exista vreo fărîmă de democraţie, de model occidental, dar nu în sistemul politic, ci în mintea oamenilor. 
 
Însă nici vorbă de aşa ceva. Ruşii au rămas aceiaşi, gregari, stăpîniţi doar de acceptarea fatalistă a soartei, pe care o înfruntă mai uşor în faţa unui pahar de vodcă şi în prezenţa unui discurs despre măreţia destinului lor. Am văzut modelul rusesc în România, la alegerile generale din 1992, cînd pentru prima oară am fost observator, în secţii de vot rurale din Braşov. Am întrebat atunci o bătrînă, dacă-mi poate spune cu cine a votat. Răspunsul a fost antologic şi a exprimat starea de spirit a unei majorităţi a electoratului: ”păi cu cine altcineva, maică? Cu ăştia, de-s la putere, dacă ei au puterea!” Sentimentul general creat de autocraţia rusă, preluat de puterea sovietelor, e că oamenii dispar, dar sistemul nu. Mentalitatea a fost inoculată şi la noi de către ocupaţia sovieto-comunistă şi supravieţuieşte pînă azi, în forma ideii că oricine ar cîştiga alegerile, tot aia e. Cel mai bun produs de export al ruşilor în perioada comunistă în ţările ocupate de ei, din centrul şi estul Europei, a fost de fapt fatalismul slav.
 
Fatalism care-şi cunoaşte şi limite, duce şi la revolte, atunci cînd ”se întinde coarda”, cînd puterea în faţa căreia se supune dă semne de fisurare. În mod paradoxal, ruşii nu se răzvrătesc şi sistemul nu-şi schimbă ”ecuaţia” puterii atunci cînd autocraţia se întăreşte, ci atunci cînd ea se relaxează şi cînd îşi pierde din puterea simbolurilor. A existat un singur moment cînd cele de mai sus au fost contrazise, aparent – şi anume încercarea de puci a comuniştilor conservatori, atunci cînd Elţîn, primar al Moscovei, a ieşit ”călare pe tanc” să apere democraţia şi să oprească reîntoarcerea la un comunism de factură clasică. Atunci, la ei ”jos comunismul” a funcţionat (nu ca la noi), iar o întreagă clasă politică a dispărut subit. 
 
Oamenii se săturaseră de comunism, de corupţia şi lozincile lui – voiau o ”putere” nouă. Un stăpîn nou. Dar acesta n-a putut fi Boris Elţîn – rolul său în istorie a început şi s-a terminat cu puciul de patru zile, care a debutat în 19 şi s-a încheiat la 23 august 1991, cînd comuniştii conservatori au încercat să-l răstoarne pe Gorbaciov şi să oprească politica de reforme. Atunci puciştii au fost înfrînţi, Gorbaciov s-a întors la putere pentru scurt timp, reformele au continuat, URSS a dispărut, lăsînd în urma ei un hău de nostalgie şi speranţe îngropate. În loc de mirajul occidentului, ruşii au cunoscut numai rapacitatea capitalistă, grefată pe corupţia sovietică, în timpul puterii unui Elţîn total depăşit de situaţie. Astfel încît unul din numele puciului din august, în Rusia populară, poartă numele de ”Puciul Vodka”. Astfel s-au născut şi premisele restauraţiei vechiului sistem: sătui de vodkă, ruşii înşişi au cerut biciul, adică o ”mînă forte” şi un Boris obosit şi buhăit le-a oferit-o: Vladimir Vladimirovici Putin. De la KGB.      
 

Bombardarea patriotismului rus

 
Primul lucru  făcut de Putin a fost restaurarea sentimentului naţional, a mîndriei ruseşti, grav afectat de prăbuşirea URSS. Cum? Printr-un nou război, cu cecenii, provocat artificial de ”tovarăşii” săi din serviciile federale de securitate, care au fabricat atentate, cu multe victime, asupra unor blocuri de locuinţe, atribuite cecenilor. Şi a izbucnit războiul ” contra terorismului”, după model american. Apoi, Putin a demarat, pe acest fond, o acţiune împotriva nucleelor ”liberale”, născute în jurul noii oligarhii capitaliste a Rusiei. Pur şi simplu, le-a amintit oligarhilor de unde au plecat ei şi cine sînt – nu ”capitalişti”, ci tot oameni ai sistemului, cu misiuni precise. 
 
Putin a trecut, deci, la procesul de naţionalizare a elitei oligarhilor lui Elţîn, eliminîndu-i pur şi simplu pe cei care i s-au împotrivit sau împingîndu-i la sinucidere. Politica lui a dat roade şi în exil, unde vechiul său rival, Boris Berezovski, şi-a pus capăt zilelor în martie 2013, în Marea Britanie. Efectul presiunii de a ceda fascinaţiei faţă de dolar, pentru a răspunde comenzii politice, inculzînd-o pe aceea dată oligarhilor de a-şi întoarce capitalul în ţară, funcţionează pînă în zilele de azi, cînd mulţi magnaţi din lumea gazului şi a petrolului se sinucid, în loc să cedeze comenzii de a-şi reduce profit. Treptat, oligarhii şi curentul ”liberal” pe care l-au promovat au ieşit din politică şi, odată cu ei, liderii de opinie, socotiţi ”reprezentanţi ai coloanei a cincea ” a occidentului în media şi expertiză economică. Liberalismul a fost înlocuit de un pan-rusism ortodox, avînd loc o mişcare ideologică spre patriotism&credinţă. 
 
Putin şi-a schimbat, în paralel, din 2013, radical retorica faţă de occident, adoptînd-o pe cea din anii războiului rece. Principalul rival au rămas Statele Unite. Tot în 2013, Putin i-a dat azil lui Snowden şi s-a implicat în ”rezolvarea crizei siriene”, înlăturîndu-i pe americani de pe acel front. A început ”resetarea” Rusiei ca mare stat, iar vîrful l-a atins în 2014, prin ocuparea fără replică a Crimeei. Fără bazin hidrografic propriu, aceasta depide de o parte a Ucrainei, care a fost ţinta logică a următorului pas, din proiectul de ”resetare” – şi a început ”operaţiunea specială”. Numai occidentul s-a mirat şi se miră de sprijinul societăţii ruseşti, în aceste condiţii, pentru Putin. Că acesta a crescut considerabil în ultimii ani, nu-i de mirare. I s-au alăturat chiar şi cei care au crezut anterior în ”propaganda liberală şi pseudo-patriotică, care l-a calomniat pe Putin drept o marionetă a Occidentului şi un lacheu al oligarhilor şi al conspiraţiei globale”, cum considera un analist al Kremlinului, Piotr Akopov. Dar toţi ”acum sînt convinşi că Putin serveşte doar Rusia. Partea liberală, pro-occidentală a societăţii, care pînă de curînd controla o mare parte a mass-media şi a opiniei publice, s-a trezit blocată şi îi este frică să-şi exprime opiniile deschis, pentru ca membrii ei să nu fi acuzaţi de trădare”. 
 
Ce mai rămăsese, în restaurarea vechiului sistem de putere, după care tînjea sufletul rus? Crimeea. Putin le-a oferit, pe tavă, în 2014, Crimeea, în tăcerea asurzitoare a unui occident italo-franco-german, pe axa Merkel-Berlusconi, care a calculat democraţia şi aşa-zisele ”valori europene” în metri cubi de gaz. Din toate aceste motive, Rusia îl crede pe Putin. L-a crezut, pînă în ultima clipă, pînă marţi, cînd Crimeea a fost bombardată. De fapt nu ea, ci confortul patriotic al ruşilor.  
 
Dacă Hodorkovski a fost semnalul pentru oligarhi, continuat prin distrugerea sistematică a opoziţiei politice, în urma căreia comuniştii au rămas insignifianţi, naţionaliştii au trecut de partea lui Putin, care le-a pre(a)luat cea mai mare parte din teme şi discurs, iar restul au fost arestaţi, ori împinşi spre emigrate, acum atacul cu rechete asupra Crimeei loveşte în însăşi inima edificiului politic al lui Putin. 
 
De aici începe totul – şi de aici se poate şi sfîrşi. Atacul Ucrainei asupra Crimeei nu e un punct de cotitură în mersul războiului, cum socotesc mulţi. Ucraina nu a bombardat un aeroport militar din Crimeea, ci încrederea din sufletul rus, deja ostenit de aşteptatea rezultatelor unei ”operaţiuni speciale” care nu se mai termină. Şi, cînd ruşii îşi pierd speranţa şi nu mai au nici bani de vodkă şi nicio perspectivă, ori se sinucid (simbolic vorbind, aceasta ar fi decizia extremă, a unui război nuclear), ori îşi căsăpesc sau schimbă şefii, cum se întîmpla pe tot întinsul URSS, din vremea lui Stalin şi pînă la Gorbaciov. De aceea, atacul asupra Crimeei , în opinia mea, e mai mult decît orice operaţiune strategică. Ucrainenii îi cunosc pe ruşi ca pe ei înşişi, pentru că nu sînt mult diferiţi, ci doar mai puternic motivaţi. Şi i-au lovit exact acolo unde-i doare mai tare. În amorul propriu.
 
Titlurile din presă spun totul: ”Propagandiştii Kremlinului, consternaţi de exploziile de la baza aeriană din Crimeea: Deja e prea mult”. Ca replică, un analist militar rus dă vina pe slaba înzestrare a Armatei Ruse, care de fapt nu era pregătită pentru lansarea ”operaţiunii speciale”: ”N-avem avioane, artilerie, blindate sau tancuri moderne”. Seismograful puterii de la Moscova începe să se mişte. După tradiţia rusă, începe căutarea ţapului ispăşitor pentru un eşec militar care face cît zece bătălii pierdute. Rusia a fost atacată. Cine e de vină pentru asta, cît şi pentru faptul că replica nu poate fi una pe măsură? Putin, sau Şoigu?
 
Bombardarea Crimeei de către ucraineni are o mare încărcătură simbolică. Ucrainenii au tras cu rachete în sufletul rus, care a fost rănit grav, marţi. Actul e pe cale să creeze rapid un abis între elită şi popor, în Rusia, prăpastie care, după tradiţie, trebuie umplută cu un cadavru politic. Al lui Şoigu, sau al lui Putin?
 
 
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici