PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Gorbaciov a murit la 91 de ani, de moarte bună. De ce nu l-au asasinat ”patrioţii ruşi” pe ”asasinul URSS”?

Indiscutabil, Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, va rămîne pentru mulţi analişti o enigmă, pe care nici măcar confesiunile sale, în două rînduri de memorii (al doilea, scrise după moartea soţiei sale Raisa, ceva mai sincere) nu o pot descîlci. Dincolo de toate acestea, o întrebare, cel puţin, poate fi lămurită – de ce a devenit el ”lider reformator”. Altfel nu se putea. Seminţele distrugerii URSS fuseseră, de fapt, plantate odată cu sistemul şi încolţeau, din anii terorii lui Stalin.

3618 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA  Marius Oprea: Gorbaciov a murit la 91 de ani, de moarte bună. De ce nu l-au asasinat ”patrioţii ruşi” pe ”asasinul URSS”?

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Gorbaciov a murit la 91 de ani, de moarte bună. De ce nu l-au asasinat ”patrioţii ruşi” pe ”asasinul URSS”?

De ce ”perestroika”

Analiştii economici şi politici, mai ales cei occidentali, sînt cu unele nuanţe oarecum unanimi în aprecierea potrivit căreia sistemul comunist şi-a dovedit, în primul rînd, falimentul economic. Cel politic avea o dovadă în sine – omnipotenţa serviciilor secrete, a poliţiei politice, fără de care acest sistem n-ar fi putut dăinui. Fără teroare, ca şi în România fără prezenţa Securităţii, dispariţia comunismului ar fi fost o chestiune de zile. Alegerile libere ar fi spulberat sistemul, oriunde acesta se instalase şi ”gestionase” cîţiva ani o ţară.

Condiţiile nu erau mult diferite, atunci cînd Mihail Gorbaciov a venit la putere în URSS, în 1985. Se născuse în 1930 într-o familie ţărănească din satul Privolnoe de lîngă Stavropol, copilărise în anii teroriii staliniste, a cunoscut ocupaţia germană şi toate ce au însemnat aceastea. Cunoştea realitatea sovietică, de jos în sus. Ascensiunea şi alegerea sa, într-o acerbă luptă pentru putere aşa cum era, în genere, aceea la vîrful regimului comunist a fost asigurată, pe lîngă atuurile trecutului de activist, de vîrsta lui de atunci – avea doar 54 de ani, incredibil de tînăr pentru un om al aparatului, în funcţia sa – şi nu numai ruşii de rînd, cît şi liderii PCUS erau conştienţi că, după ”încremenitul” Brejnev, după austerul bătrîn Andropov şi după de-a dreptul ramolitul Cernenko, la conducerea URSS trebuie să vină ”un tovarăş tînăr”.

URSS, moştenirea primită de Gorbaciov de la toţi predecesorii săi era însă în ruină. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului, cel care – ca şi astăzi – mai asigura cît de cît, prin exporturi, venituri în devize care să menţină în viaţă un cadavru economic, care se străduia să-şi arate încă muşchii în tot mai împovărătoarea ”cursă a înarmărilor”, căzuse la un nivel istoric, şi aşa a rămas ani buni. Apoi, isteţul Reagan antrenase sistemul sovietic obosit şi ineficient în capcana istovitoare a unei competiţii pentru care acesta era din start depăşit – ”războiul stelelor”. O nouă campanie, pentru care comuniştii ruşi nu mai aveau de unde să scoată resurse, iar Gorbaciov a înţeles repede asta, aşa explicîndu-se astfel de ce el a pus capăt ”cursei înarmărilor” şi a mers, pînă la urmă, chiar la retragerea trupelor sovietice din ţările satelite ale URSS, ceea ce a punctat decisiv ”sfîrşitul războiului rece” – fapt pentru care liderul sovietic avea să primească Premiul Nobel pentru Pace, în 1990.

Dar, revenind, pur şi simplu la mijlocul anilor ’80, cînd nu mult după venirea sa la putere Mihail Gorbaciov a început politica sa de reforme, era pentru mulţi cumva clar că, fără să se schimbe ceva, URSS s-ar fi prăbuşit mult mai repede şi poate sîngeros, în condiţiile în care nemulţumirile, nu doar din cauza unor lipsuri inerente unui faliment economic prelungit, dar şi de grava afectare a mîndriei lui ”homo sovieticus”, prin pierderea treptată a războiului din Afganistan şi miile de sicrie de zinc care îl însoţeau, întorcîndu-se de acolo, s-ar fi riscat ca această prăbuşire să se transforme într-una violentă.

Pe scurt, mai întîi, de ce era nevoie de ”perestroika”, de o ”reconstrucţie”? N-am să intru prea mult în ceea ce e, de fapt, subiectul unui tratat de sovietologie, ci să explic doar printr-un exemplu anecdotic, situaţia în care se afla, din motive politice, un colos economic – pe picioare din ce în ce mai şubrede. Cauza era ineficienţa unei ”economii planificate”, pe care se grefase puternic corupţia.

Cînd Gorbaciov a venit la putere, abia se stinseseră ecourile unui scandal puternic, care a arătat toate slăbiciunile sistemului, oglindite într-o marginală republică sovietică din Asia Centrală, RSS Uzbekă. Aici, şeful omnipotent al partidului bolşevic, Şaraf Raşidov, domnea ca peste tot, de mulţi ani. Puterea sa locală era asigurată necondiţionat prin sprijinul Moscovei, unde el trimitea anual ”rapoarte de îndeplinire a planului” şi de depăşire spectaculoasă a lui, la producţia de bumbac. Rapoartele erau impecabile, descriau dezvoltarea unor ample sisteme de irigaţii, operaţiuni de desecare şi numeroase acţiuni de îmbunătăţiri funciare, ”decontate” de la centru. RSS Uzbekă ajunsese, pe hîrtie, principal producător al ”aurului alb”, aşa cum era socotit bumbacul de propaganda sovietică.

În realitate, nu se producea mai nimic, totul era măsluit. În lanţul complicităţilor şi împărţirea sumelor din investiţiile pentru o producţie fictivă erau implicaţi, de la KGB-ul local, pînă la înalţi activişti moscoviţi de la Ministerul Industriei Uşoare, din Comitetul Central, printre care se număra inclusiv ginerele lui Brejnev, liderul sovietic suprem. Cine să se atingă de Raşidov, care-şi dezvoltase în RSS Uzbekă cea mai eficientă reţea de putere, aşa cum era socotită chiar de Moscova? Cine putea să arate că ”regele e gol”, cînd aceeaşi situaţie, cu diverse nuanţe, se întîlnea la toate nivelurile, şi pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice? Căci peste tot, de decenii bune, propaganda înghiţise realitatea. Iar realitatea era nu doar aceea a ”stagnării” din timpul lui Brejnev, care n-a mai putut beneficia de munca gratuită a milioanelor de robi din ”gulagul” lui Stalin, ci a unei crize economice care se adîncea şi era vizibilă peste tot. În URSS nu se mai ”găsea” aproape nimic. Nici măcar sacoşe, care şi ele făceau obiectul unei adevărate ”contrabande de stat”, care a fost în centrul unui alt scandal la nivel unional, precum cel al bumbacului uzbek.

Cînd la conducerea URSS a ajuns Iuri Andropov, fost şef al KGB-ului, care cunoştea situaţia reală, falsul evident a fost dovedit şi Şaraf Raşidov, cel care primise de zece ori Ordinul Lenin, a putut fi clintit din loc. Şi în acest caz, n-a fost deloc uşor, ca lucrurile să se întîmple. Aşa cum arăta unul dintre inculpaţi la procesele care au avut loc ulterior în ”dosarul bumbacului”, situaţia era că ”infracţiuni precum mita, rapoartele de producţie umflate şi furtul au devenit normă”. Era, cu mai multe sau mai puţine nuanţe, situaţia generală din URSS. A fost nevoie ca Andropov să ordone ca sateliţi militari sovietici, orientaţi spre RSS Uzbekă să fotografieze din spaţiu producţia inexistentă de bumbac şi sutele de kilometri pătraţi de mirişte, despre care se spunea că fuseseră desecate şi irigate, pentru a face loc unei culturi inexistente, pentru ca adevărul să nu mai poată fi contestat.

Aceasta era Uniunea Sovietică, pe care Gorbaciov o moştenise şi asupra căreia Andropov, austerul lider fost kagehist, abia reuşise să ridice un colţ a vălului: un imperiu în care singura economie care funcţiona, avînd drept ”motor” corupţia generalizată, era economia subterană, protejată ea însăşi, pentru că era singura sursă de bunuri, inlclusiv pentru ”aparatul de stat” şi activiştii de partid. Astfel încît ”perestroika” se impunea de la sine, pentru a asigura supravieţuirea politică a regimului comunist.

Nu Gorbaciov a inventat ”reconstrucţia”, care se impunea de la sine, ci ”perestroika” l-a găsit pe Gorbaciov. El a pus doar în circulaţie termenul, încercînd, de fapt, pentru cei ce-l critică din perspectivă comunistă, să recurgă la ”reţetarul” comunist cunoscut: n-a făcut altceva decît să-l recitească, revizuiască şi să-l aplice pe Lenin, cu a lui ”Nouă politică economică” (NEP), adică un fel de ”capitalizare” a comunismului. Dar era prea tîrziu: comuniştii nu mai erau disciplinaţi pentru aşa ceva, ca în anii ’20, ci profund corupţi. De fapt, ”perestroika” a fost terenul fertil pe care a încolţit înfrăţirea, de-a dreptul, între infractori şi activiştii de partid. ”NEP”-ul lui Grobaciov i-a îmbogăţit pe cei mai influenţi şi ”bine conectaţi” dintre ei, sau pe cei ”desemnaţi” de aparatul PCUS şi al KGB-ului, pentru a prelua ”avuţia întregului popor” sovietic. Ca şi în România lui Iliescu, în URSS comunismul nu a dispărut,  ci s-a privatizat.

De ce ”glasnosti”

Un alt ”păcat” care i se pune în cîrcă lui Gorbaciov, în încercarea sa eroică şi zadarnică de a reforma sistemul sovietic, ceea ce a dus la prăbuşirea lui şi implicit a URSS, a fost ”glasnosti”. Un alt termen ”gorbaciovist”, care însemna ”transparenţă”. Dar un sistem politico-economic comunist şi ”transparent” e o contradicţie, în sine. Gîndiţi-vă doar pentru o clipă, la România lui Ceauşescu, din acelaşi timp în care în URSS Gorbaciov îşi impunea reformele: ar fi fost ca şi cum ”Scînteia” ar fi publicat, pe prima pagină, editorialele şi analizele economice de la ”Europa Liberă”. Ceauşescu a înţeles, în şmecheria lui ţărănească acest adevăr simplu, pentru că nu-şi mai făcea iluzii, şi i s-a împotrivit – alegîndu-se cu un sfîrşit violent, poate aidoma cu cel al URSS, dacă aceasta n-ar fi trecut prin perioada reformelor.

Cînd a aplcat ”glasnosti”, Gorbaciov a mizat pe faptul că, punînd degetul pe rană, se vor găsi mai mulţi ”comunişti de omenie” şi ”oameni de bine” ai regimului, ca el (după expresii pe care avea să le folosească într-o altă ţară, un prieten şi coleg al său din anii studenţiei, comunistul român Ion Iliescu), îndeajuns de capabili, încît să porneacă ”reconstrucţia”, adică o reformă din temelii a sistemului. Evaluarea a fost greşită: numărul corupţilor era mult mai mare decît al comuniştilor cinstiţi, pentru că, după decenii de propagandă, împănată cu teroare, corupţia devenise un mijloc de supravieţuire şi de ascensiune în aparatul de stat şi de partid. Chiar şi în omnipotentul, temutul şi sîngerosul KGB. Dar nici unul, nici altul dintre cele două personaje numite mai sus, Gorbaciov şi Iliescu, nu şi-au imaginat că lucrurile stau atît de grav.

Poate că cel mai dur moment cu care s-a confruntat Mihail Gobaciov şi care i-a demostrat nocivitatea politicii de ascundere a mizeriei sub preş, ceea ce era în sine, de la începuturile ei, treaba propagandei sovietice, pe care liderul sovietic a înlocui-o cu ”glasnosti”, adică cu o politică de ”transparenţă”, a fost dezastrul de la Cernobîl. Sîmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:44, reactorul nr. 4 de la centrala nucleară din Ucraina a suferit o explozie catastrofală a corpului de generare a aburului sub presiune. Radiaţiile au început să se răspîndească, dar cu toate acestea autorităţile comuniste au încercat să adopte politica tradiţională – aceea a trecerii sub tăcere a dezastrului, inclusiv faţă de populaţia supusă strămutării rapide, din zona contaminată. Dacă pericolul nu putea fi trecut cu totul sub tăcere, s-a încercat minimalizarea lui, prin secretomanie, chiar şi după ce norul radioactiv, a cărui prezenţă fusese semnalată deja în Suedia, odată ce vînturile l-au purtat într-acolo, nu mai putea fi substituit de aparatul de propagandă.

O secretomanie care a costat un număr neştiut de vieţi omeneşti – chiar şi în 2002, au fost puse de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, într-un raport elaborat în colaborare cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, în sarcina accidentului de la Cernobîl nu mai puţin de 2.000 de cazuri de cancer tiroidian la copii. Dacă accidentul ar fi fost anunţat la timp şi s-ar fi luat măsurile necesare înainte de împrăştierea norului radioactiv, prin distribuirea oportună de pastile de iod, un asemenea dezastru umanitar global nu ar fi avut loc.

Gorbaciov a purtat multă vreme această povară, care la vremea respectivă l-a convins că adevărul, măcar o parte a lui, trebuie cunoscut, pentru că altfel minciuna şi propaganda pot produce, colateral, victime omeneşti, pe lîngă că nu pot opri alterarea sistemului. O recunoaşte în memoriile lui, cît şi în permanentele luări de poziţie, chiar după ce n-a mai fost la putere, asupra pericolului nuclear. Inclusiv de pe patul de suferinţă, care i-a fost şi cel de moarte, a lansat critici deloc voalate la adresa lui Putin, pentru renaştea acestui pericol şi a ameninţărilor nucleare, în condiţiile războiului din Ucraina.

Dacă ”glansnosti” şi ”perestroika” l-au făcut pe Gorbaciov impopular în rîndul comuniştilor, care i-au reproşat că, prin impunerea acestor reforme, a prăbuşit de fapt regimul pe care încerca să-l salveze şi, implicit, Uniunea Sovietică, impopularitatea sa în rîndul ruşilor de rînd, care nu stau nici ei, ca toţi oamenii, să analizeze prea mult rădăcinile unor fapte, ci se opresc asupra consecinţelor lor, i-a fost dată mai ales de încercarea de a eradica alcoolismul, în Uniunea Sovietică.

Pentru ruşi, refugiul în vodkă, în faţa greutăţilor vieţii, a fost o tradiţie din timpurile imperiale, ca şi ”măreţia rusească”, pe care adesea băutura o şi alimentează. Încercarea de a stopa alcoolismul, care devenise endemic în anii ’80, odată cu adîncirea în criza economică, l-a făcut pe Gorbaciov extrem de impopular, cu toate că nu a reuşit să oprească fenomenul. Unii socotesc că a avut un efect invers. Arkadi Vaksberg, de pildă, scrie că în Ucraina, în 1986, în plină campanie împotriva alcoolismului, producţia de zahăr, produs principal în distilarea alcoolului, a crescut cu 24%. Chiar dacă ”la stat” producţia şi distribuţia erau, teoretic, strict controlate, la ”privat”, în ”cooperativele” proaspăt înfiinţate prin ”perestroika” aceluiaşi Gorbaciov, se producea din greu şi ilegal vodka, pe care toţi, indiferent de poziţie şi rang, continuau să o bea parcă şi mai vîrtos, de vreme ce ea avea şi gustul ”fructului oprit”. Numai că acum ea alimenta ”piaţa neagră” şi prolifera, şi mai mult, corupţia pe care reformele ar fi trebuit să o stopeze.

Deci, adevărul istoric e că nu Gorbaciov a prăbuşit URSS, ci aceasta s-a prăbuşit singură. Ceea ce a reuşit poate liderul sovietic – şi din acest motiv, mai ales, nu doar din contribuţia lui la încheierea ”războiului rece”, merita cu adevărat Nobelul pentru Pace) a fost ca această prăbuşire să nu fie una sîngeroasă, ori ca URSS să supravieţuiască, cu tot cu doctrină, transformat într-o imensă Coree de Nord – cu preţuri umane, iarăşi incalculabile.

Totuşi, ruşii nu-l iartă şi nu l-au iertat niciodată, punîndu-i în sarcină prăbuşirea gloriei sovietice. Cu atît mai puţin l-a iertat şi l-a înţeles tînărul ofiţer KGB Vladimir Putin, obligat să plece şi să se întoarcă în Uniunea Sovietică cu coada între picioare, din ”misiunea” sa de la Dresda, dintr-o Germanie ”Democrată” care-l repudia, prăbuşindu-se şi ea, odată cu lumea în care crezuse şi pe care fusese educat să o apere, ”prin orice mijloace”. Cum de fostul lider sovietic n-a murit asasinat, dacă nu înainte, cel puţin sub Putin? Sînt alţii, decît Gorbaciov, care au murit dintr-o vină mult mai mică, decît a lui. Cum se face că, deşi extrem de impopular nu doar printre ruşi, ci şi pentru liderul lor autocrat, Mhail Gorbaciov s-a putut stinge natural, de boală, în patul său, la 91 de ani?

Răspunsul e simplu. Nici un lider sovietic n-a fost asasinat, ci el a asasinat pe alţii. Toţi au murit în funcţie, în afara unuia, pensionarul Hrusciov. Putin n-a avut de gînd niciodată să ”întineze” tradiţia şi să dea un exemplu, căruia probabil el însuşi i-ar fi urmat, ori i-ar urma, la un moment dat. La ruşi, o vorbă spune că e deajuns să spargi un pahar, ca să înceapă petrecerea. De aceea, nu mă îndoiesc că securitatea lui Gorbaciov a fost una din cele mai bine păzite şi un obiectiv principal, al nou creatului FSB, pe ruinele KGB-ului. Astfel, Mihail Gorbaciov, fie-i ţărîna uşoară, a putut muri, deşi fiind urît de moarte de majoritatea celor din jur, fără să fie ucis.              

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici