PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Odă Zilei Naţionale. Să preţuim ce avem, ştiind de unde am venit - România anului 1989

Probabil că puţini în afara cenzorilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste au avut răbdarea să citească cele cinci coloane ale articolului de fond din ”Scânteia”, care marcau pe 1 decembrie 1989 Marea Unire de la 1918. Lumea era obosită: cozile, întunericul, frigul şi mai ales lipsa perspectivei unor vremuri mai bune erau acum 33 de ani marca unui cotidian cenuşiu. Totuşi, viaţa mergea înainte.

3088 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Odă Zilei Naţionale. Să preţuim ce avem, ştiind de unde am venit - România anului 1989

Sursa Foto - MEDIAFAX FOTO

Sărăcie şi demagogie

Dacă în alcovurile puterii Ceauşescu se juca cu machetele ”sistematizării  Capitalei”, iar Elena punea la cale împăcarea între Poliana Cristescu şi Nicu Ceauşescu, în afara zidurilor Comitetului Central viaţa îşi vedea de ale ei. Cînd Ceauşescu îşi încheia ziua de lucru, românii o începeau: vinerea, la alimentara se aducea, de obicei, unt şi ouă şi cozile se formau din noapte, pentru ca la deschiderea magazinelor să fii sigur că ”prinzi” ceva. Se înregistra şi o surpriză (de obicei, surprizele erau neplăcute, în comunism): pachetul de unt se micşorase, la numai 125 de grame. Arăta la fel, dar era mult mai mic.

În schimb, în ”Scînteia” politrucul Ioan Erhan avea un schimb expozeu despre ”politica de acumulare”, despre care susţinea că a fost din toate timpurile izvorul prosperităţii în România, mai ales după ce a fost aplicată din 1965, odată cu Congresul al IX-lea, unde a fost adoptată şi a asigurat prosperitatea societăţii. Care se vedea cu ochiul liber, la tot pasul şi la toate cozile. Nici măcar picioare de porc pentru piftie nu se mai puteau cumpăra fără coadă. Diferenţa între realitate şi propagandă atinsese dimensiuni orweliene, marcate de scheletele de beton ale ”circurilor foamei”, unde se pregăteau imensele cantine pentru ”clasa muncitoare” din Bucureşti şi care, ca o ironie a sorţii, au devenit astăzi luxoasele Mall-uri.

Erhan povestea în ”Scînteia” că în România, acumularea – ca o chezăşie a bunăstării ”întregului popor a fost zădărnicită multă vreme de condamnabila nepăsare a claselor exploatatoare, ca şi rapacitatea multor rînduri de jefuitori, care s-au abătut peste ţară”. Nenumiţi, fireşte, cee ace putea fi şi un ”fitil” la adresa Moscovei, de unde Gorbaciov încerca să-l abată pe Ceauşescu pe drumul reformelor, iar acesta îi aducea aminte despre jefuirea ţării, prin despăgubirile de război şi apoi prin prădălnicia sistematică a ţării, prin Sovromurile care au exploatat resursele României la preţuri de nimic.

Niciun cuvînt, fireşte, despre naţionalizarea care a distrus ”acumularea” de capital, sau colectivizarea agriculturii, care a împins la pragul de jos al sărăciei o ţărănime care pornise pe calea prosperităţii, prin munca proprie. ”Acumularea” avea în accepţia ”Epocii de Aur” alt înţeles: o „politică pe care poporul nostru este ferm hotărât să o urmeze neabătut şi în anii viitori”, care presupune „o succesiune de mari eforturi, o serie de renunţări, dar altă soluţie nu există”. ”Acumularea” era necesară pentru îndeplinirea planurilor megalomane ale lui Ceauşescu şi semnele ei se vedeau la tot pasul, în noile ctitorii arhitectonice, din care unele sînt şi azi ruine care marchează harta Bucureştiului, precum imensitatea care e numită ”Casa Radio” şi ar fi trebuit să adăpostească Muzeul ”Epocii de Aur”. Făceam foamea, pentru a ”acumula”, ca mîndrul nostru cîrmaci să se joace în fiecare zi cu ”lego”-ul sistematizării Bucureştiului, transformîndu-şi fiecare coşmar architectonic în realitate.

Congresul al XIV-lea, de la care mulţi aşteptaseră în van minunea anunţului unei retrageri de la putere a lui Ceauşescu se încheiase de o săptămînă iarăşi printr-o realegere, iar telegramele de felicitare curgeau în valuri, la adresa ”măreţului cîrmaci”. Felicitări chiar şi în versuri, de care era plină presa: „La Congres partidul i-a dat crezul/ Şi poporu-ncredere deplină/ De a fi în fruntea noastră-n miezul/ Luptei pentru vremea ce-o să vină!/ Reales cu inima fierbinte/ Ca simbol înalt al devenirii,/ Spre-a conduce ţara înainte/ Pe drumul comunist, al fericirii” (poetul Ion Socol, în ”Informaţia Bucureştiului”).

Mergeau înainte ”munca patriotică” (neplătită) pe diferite şantiere şi în uzine, aproape egalată de deciziile politice de azi, prin care munca part-time se impozitează integral, devenind şi ea un fel de ”muncă patriotică” sau ”voluntară”, într-un procent de 40% al ei. Căci nimic nu e nou sub soare: nici osanalele aduse conducătorilor, de adulatorii lor din partid, în speranţa unui post gras la stat, nici jefurea muncii oamenilor, de astă dată nu prin ”voluntariate” impuse, ci prin suprataxare a ei, şi nici sărăcia, din cauza unor preţuri enorme. Nouă e numai libertatea, de care ne bucurăm. Ca şi de ziua liberă de 1 Decembrie, să nu mai vorbim că sîmbăta nu se mai lucrează – fireşte, nici duminică, spre deosebire de decembrie 1989, cînd week-endul nu exista: era o ”invenţie capitalistă”, înlocuită de munca patriotică.

 

Puţinele ”guri de oxigen”

Pe atunci, în urmă cu 33 de ani, nu exista cultură, în afara ”Cîntării României”, puţinele traduceri care se mai vindeau în librării (unde se făcea coadă, ca la Alimentara) se ”dădeau” la pachet cu cărţi de tehnologie, precum ”Prelucrarea prin aşchiere”, care îţi era impus să o cumperi, dacă visai cumva să poţi lua un roman din colecţia Secolul XX. În rest, în urmă cu 33 de ani, pe 1 decembrie 1989 se anunţa organizarea la Calafat, pentru zilele de 16 şi 17 decembrie, cea de-a zecea ediţie a ”concursului interjudeţean Imnurile patriei. Manifestarea face parte din Festivalul naţional Cântarea României şi este dedicată Congresului al XIV-lea al partidului şi zilei Republicii”.

Concursul avea ”două secţiuni: interpretare (poezie şi muzică tânără) şi creaţie poetică. La creaţie poetică, participanţii pot concura cu 7-10 poezii care trebuiau dactilografiate în cinci exemplare cu moto, expediate în plin închis până pe 10 decembr.ie pe adresa Centrului de creaţie şi cultură socialistă Cântarea României din Calafat”. Rezultatele comcursului n-au mai apucat să fie făcute publice, desi ”creaţiile” ar fi meritat publicate, cu tot cu numele creatorilor lor, în primele zile de după revoluţie…  Căci, fără asemenea oameni, care au fost sîngele şi carnea regimului, poate că putreziciunea comunismului ar fi ieşit mult mai repede la iveală.

În acele zile, murise şi regizorul Ion Popescu Gopo, dar în jurul morţii sale la 29 noiembrie 1989 nu s-a făcut aproape deloc vîlvă: în ”Epoca de Aur” nu mai erau premise nici măcar ferparele, la decesele u.nor personalităţi. Mai mult, s-a vorbit de moartea lui la ”Europa Liberă”, decît în presa comunistă, desi a fost un pionier al animaţiei în România şi luase un mare premiu la Cannes, în 1957.

Cele trei ore de program ale Televiziunii Române n-au avut loc şi pentru el. Ele au conţinut, după cum urmează: ora 19.00, Telejurnal: ”Înfăptuim hotărârile marelui forum al comuniştilor români!”; 19.20: ”Congresul al XIV-lea – Congresul marilor victorii socialiste. Cu poporul, pentru popor – cale sigură de făurire a socialismului şi comunismului în România (documentar); 19.50: ”Unire, unitate – idealuri împlinite, măreţe perpective” (documentar);20.15: ”Deplină unitate în patria română. Spectacol literar-muzical-coregrafic”; 20.50: ”Hotărârile Congresului al XIV-lea al partidului – mobilizator program de muncă pentru întregul nostru popor. Dezvoltarea în continuare a industriei prelucrătoare şi cu prioritate a sectoarelor tehnicii de vârf”; 21.10: ”România în lume”; 21.30: ”Hotărârile Congresului al XIV-lea al PCR la temelia perfecţionării învăţământului românesc”; 21.50, Telejurnal, pînă la 22, cînd emisia TVR s-a încheiat.

Singurele spaţii vii mai erau teatrele, sălile de operă şi, uneori, cimematografele, cînd cite un film bun mai scăpa cenzurii. De asemenea, un abonament la cinematecă era ”aur curat”. Pentru oamenii normali, acestea erau oazele în care-şi mai trăgeau sufletul, alături de zilnica scufundare în refugiul lecturii. În presa oficială, singura lectură antrenantă era rubrica de mică publicitate, singura care scăpa cenzurii, şi care fără să vrea, oglindea de fapt sărăcia şi disperarea românilor.

Se vindeau la ”mica publicitate” „covoare manuale, studio, radiocasetofon Silvano, îmbrăcăminte, televizor şi magnetofon pentru piese”; „Mobilier stil Ruxandra, bibliotecă, fotolii, sufragerie completă”; „Căciulă şi guler nutrie, televizor Sirius, aerotermă, radiator, lampă birou, tetieră auto, rachete tenis câmp, telefon memorie”; „Sufrageria Ruxandra, recamier, fotolii, măsuţă televizor, cărucior Sport, aragaz”; „Maşină cusut Singer de picior, suveică rotundă, serviciu cristal de tort, farfurie mare ceramică”; „Sufragerie neagră, şifonier Baroc, ampliegalizator 100, schiuri, radio, clăpari Orion, boyler electric, haină piele”; „Mobilă stil, serviciu cafea deosebit, lână, casetă tacâmuri, diverse obiecte.”; „Divan, bibliotecă, galerii, minicalculator, minicasetofon, telefon butoane, aparat auditiv, blitz, foto aparat, haină piele, pantofi, poete, pardesiu, perucă, brichete, radio, costume”; „Masă ovală masivă extensibilă, scaune tapiţate, canapea, mobilă bucătărie, aragaz, arzătoare gaze, cazan presiune, baterie baie, chiuvetă, lavoar, plită electrică Vera, radio Gloria” ş.a.m.d.

Epoca amintea de aceea a talcicourilor, unde ”fostele clase exploatatoare” îşi vindeau pe nimic, la începuturile instaurării comunismului, bunuri de mare preţ. Numai că acum nu mai era vorba de bunuri de preţ, ci de un fel de transfer de sărăcie, dintr-o mînă într-alta. Cine se mai gîndea atunci, în aşa vremuri, la Marea Unire?

E bine să ne amitim ce a fost, pentru a preţui, cu toate păcatele şi imperfecţiunile zilei de azi, ceea ce avem. Şi, în felul ei, toată această înşiruire de mai sus a unei zile de 1 decembrie din urmă cu 33 de ani, e o odă adusă Zilei Naţionale, pe care o trăim azi, intonînd un imn care, în urmă cu jumătate de secol, a adus ani grei de puşcărie pentru mii de români, care au avut curajul să-l cînte.

 

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici