Zugarramurdi: unde s-a declanșat vânătoarea de vrăjitoare care s-a încheiat cu ultimele arderi pe rug din Spania

La sfârșitul anului 1608, tânăra María Ximildegui s-a întors acasă în micul sat navarez Zugarramurdi, din valea Baztán. Petrecuse ultimii patru ani dincolo de Pirinei, lucrând ca servitoare, iar la întoarcere a povestit că, în acea perioadă, o prietenă de vârsta ei o dusese la niște adunări care aveau loc pe plajă, unde oamenii dansau și se distrau, scrie National Geographic.

Când María a descoperit că erau întâlniri ale vrăjitoarelor, adică sabaturi, a fost obligată să renunțe la creștinism și să devină vrăjitoare. După un an și jumătate a început să aibă remușcări, s-a îmbolnăvit și s-a spovedit unui preot din Hendaye, care a ajutat-o să se elibereze de demon.

Un pilot spaniol povestește care sunt cele mai mari provocări pentru piloți. Pasagerii creează, de obicei, cele mai multe probleme

Cea mai tare petrecere din Ibiza în anii 90, revine. Cum era Manumission: nimeni nu dormea, nu existau reguli, nici telefoane, oamenii umblau dezbrăcați fie că erau celebrități sau necunoscuți

Un val de acuzații de vrăjitorie

Dar María a povestit și alte lucruri. A spus că, în timp ce se afla în Franța, s-a întors la Zugarramurdi pentru a participa la sabaturile organizate acolo, alături de vrăjitoarele din localitate. A menționat chiar și numele acestora. Una dintre femeile indicate, María de Jureteguía, a protestat, însă, în timpul unei confruntări cu Ximildegui, copleșită de detaliile relatării acesteia, a leșinat și a mărturisit că era vrăjitoare.

Apoi a dat o declarație în fața călugărului Felipe de Zabaleta, de la mănăstirea din Urdax, care îndeplinea și funcția de paroh al localității, iar acesta a iertat-o în schimbul pocăinței publice în biserica satului.

În acel moment, toți localnicii au fost cuprinși de o adevărată febră colectivă, care îi făcea să vadă noaptea apariții ale unor vrăjitori și vrăjitoare. Un grup de localnici a început să ia cu asalt casele persoanelor suspectate de vrăjitorie, căutând copii despre care se presupunea că dispăruseră dincolo de granița Pirineilor. În cele din urmă, nouă persoane, constrânse să mărturisească, au declarat că practicaseră vrăjitoria; unele dintre ele au susținut chiar că își învățaseră copiii meserie.

În primele zile ale anului 1609, toți și-au mărturisit vina în biserică, în fața celorlalți localnici, și au primit iertarea. Părea că liniștea se întorcea în satul navarez. Între timp însă, cineva sesizase Inchiziția.

Inchiziția intervine

Fratele León de Araníbar, abatele mănăstirii din Urdax și superiorul direct al lui Zabaleta, speriat de valul de acuzații, mărturisiri și pocăințe legate de vrăjitoarele din Zugarramurdi, a sesizat Sfântul Oficiu. Astfel, în localitate au sosit doi comisari ai Inchiziției, care timp de șase luni au strâns declarații despre presupuse cazuri de vrăjitorie.

Cu toate acestea, inchizitorii de la Madrid erau sceptici și, pentru a se asigura că înțeleg toate detaliile, au ordonat ca un inchizitor să viziteze zona. Cel ales a fost Juan del Valle Alvarado, teolog și jurist, care era pe deplin convins de existența vrăjitoarelor și care era, de asemenea, alarmat de cazurile de vrăjitorie care se înregistrau în acei ani de cealaltă parte a frontierei, în Franța vecină.

Îndemnurile constante de a denunța presupusele vrăjitoare și faptul că denunțurile erau secrete au făcut ca acuzațiile între localnici să se înmulțească, într-o atmosferă de psihoză și teroare. Astfel, au fost strânse mărturii împotriva a 280 de presupuse vrăjitoare din regiune.

În cele din urmă, tribunalul Inchiziției din Logroño, în a cărui jurisdicție se afla valea Baztán, a trimis în judecată 31 de persoane. Acuzațiile erau la fel de detaliate pe cât erau de neverosimile: să ia forma oricărui animal cu ajutorul demonului, să zboare folosind bețe sau mături, să întrețină relații sexuale cu Lucifer, să provoace furtuni pe mare și să provoace pagube ireparabile recoltelor și oamenilor, sub forma unor catastrofe sau boli.

În timp ce procesul se desfășura, două epidemii de ciumă, care făceau ravagii la acea vreme în Logroño și în regiune, au provocat moartea a aproape jumătate dintre cei judecați. Medicii spuneau că nu înțeleg cauza unor decese atât de rapide, iar inchizitorii erau convinși că boala era opera demonului, care le vizita noaptea pe prizoniere pentru a avea relații sexuale cu ele și apoi le provoca moartea pentru a împiedica depunerea mărturiei în proces.

Trei inchizitori au instrumentat cazul: Alonso Becerra Olguín, Juan del Valle Alvarado și Alonso de Salazar y Frías, care s-a alăturat celorlalți doi în iunie 1609, după începerea procesului. Primii doi erau convinși de existența demonului și a vrăjitoarelor și credeau că trebuia adoptată o poziție inflexibilă. Alonso de Salazar, în schimb, era mult mai sceptic și, în special, punea la îndoială mărturiile copiilor sau confesiunile adulților care erau mai apropiate de lumea fanteziei decât de realitate.

Auto-da-fé de la Logroño

Inchizitorii Becerra și Valle s-au impus, iar, spre nemulțumirea lui Salazar y Frías, care a votat împotrivă, tribunalul a pronunțat unsprezece condamnări la moarte, dintre care cinci îi vizau pe oameni care muriseră deja din cauza ciumei; aceștia erau cei care refuzaseră să se recunoască drept vrăjitori. Alți 19 inculpați, cei care mărturisiseră, au primit pedepse cu închisoarea și confiscarea bunurilor.

Așa cum prevedea protocolul Inchiziției, sentințele trebuiau făcute publice printr-un auto-da-fé solemn. Logroño s-a pregătit pentru ceremonie, al cărei punct central urma să fie piața Primăriei. La eveniment a participat o mulțime uriașă de oameni veniți din alte locuri. Un locuitor din Logroño a scris despre acest lucru: „Cei care s-au născut aici nu au văzut atâta lume în acest oraș […] au fost peste treizeci de mii de suflete venite din Franța, Aragon, Navarra, Vizcaya și Castilia”.

După ce sâmbătă, 6 noiembrie 1610, a avut loc o mare procesiune, duminică dimineață a început auto-da-fé-ul. Au fost 53 de persoane judecate, dintre care 31 pentru vrăjitorie, iar restul pentru alte infracțiuni: iudaism, bigamie, blasfemie și altele.

Condamnații, care au început să defileze dis-de-dimineață, mergeau desculți și erau însoțiți fiecare de câte doi membri ai unei frății; purtau sambenitos, niște scapulare mari, și corozas, conuri uriașe din hârtie așezate pe cap asemenea unor pălării și decorate cu imagini care indicau tipul de infracțiune comisă.

Mai întâi au ieșit 21 de persoane, vinovate de infracțiuni mai puțin grave; șase dintre acestea aveau un bici la gât, semn că urmau să fie biciuite. Următoarele 21 purtau pe veșminte și pe corozas flăcări tremurătoare, semn că fuseseră iertate. La final au ieșit cei unsprezece condamnați la moarte, cu demoni și flăcări înfățișate pe sambenitos și corozas; cei cinci care muriseră deja au fost reprezentați prin efigii, sub forma unor statui din carton presat așezate în vârful unor prăjini, în urma cărora erau transportate sicrie cu rămășițele lor, pentru ca acestea să fie arse împreună cu efigiile.

Ultima ardere a vrăjitoarelor

Când acuzații au ajuns în piață, priorul dominican Pedro de Venero a rostit o predică, după care au fost citite sentințele, operațiune care a durat întreaga zi. Noaptea, condamnații la moarte au fost executați. A doua zi, luni, ceilalți vrăjitori s-au împăcat cu Biserica în cadrul unei alte ceremonii solemne.

Cronica auto-da-fé-ului, publicată la scurt timp după aceea, se încheia astfel: „Și după ce am auzit atâtea și atât de mari răutăți timp de două zile întregi, cât a durat auto-da-fé-ul […] ne-am întors cu toții acasă făcându-ne semnul crucii”.

Povestea nu s-a încheiat aici. După auto-da-fé-ul de la Logroño, în Navarra, Guipúzcoa și La Rioja s-a declanșat o persecuție în masă a vrăjitoarelor. În martie 1611 fuseseră identificați nu mai puțin de 2.000 de suspecți de vrăjitorie. În acel moment, inchizitorii de la Madrid i-au ordonat lui Salazar y Frías să investigheze situația.

Raportul său, care avea 11.000 de pagini și cuprindea 5.000 de mărturii, ajungea la concluzia că acuzațiile și mărturisirile erau false. De atunci, Inchiziția avea să fie mult mai prudentă în cazul acuzațiilor de vrăjitorie, iar în Spania nu au mai fost arse vrăjitoare, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte țări europene.

În mod paradoxal, ultima ardere pe rug în Europa a avut loc chiar în România, (deși ultima execuție pentru vrăjitorie s-a întâmplat câțiva ani mai târziu, în Elveția). Femeia acuzată de vrăjitorie și practici taumaturgice se numea Borbála Farkas (Barbala Farcaș). Moașă comunală a fost executată la Târgu Mureș la data de 28 aprilie 1752.