#revolutions. Constituţia comunistă şi o declaraţie de intenţie: protejarea cetăţenilor împotriva abuzurilor statului (Partea a II-a)

Constituţia din 1965 instituia economia socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, proprietate ce îmbrăca fie forma proprietăţii de stat (incluzând bunurile ce aparţin întregului popor), fie a celei cooperatiste (incluzând bunurile ce aparţineau fiecărei organizaţii cooperatiste).

„În consecinţă, <exploatarea omului de către om a fost pentru totdeauna desfiinţată>, realizându-se principiul socialist al repartiţiei după <cantitatea şi calitatea muncii>, principiu care n-a devenit niciodată real în condiţiile existenţei monopolului de stat, care l-a făcut pe individ să fie dependent total de un singur patron (statul socialist), faţă de care trebuia să arate supunere necondiţionată în schimbul protecţiei şi siguranţei economice de care avea nevoie.  În condiţiile preponderenţei sectorului şi proprietăţii socialiste, era totuşi ocrotit dreptul de proprietate personală, legea enumerând însă limitativ bunurile ce pot constitui obiect al acestui drept: <veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal>.

În afară de această referire generală privind dreptul de proprietate personală, legiuitorul de la 1965 introduce două dispoziţii speciale privind exercitarea acestui drept în cazul ţăranilor cooperatori şi al ţăranilor cu gospodării individuale care nu au fost cooperativizaţi din diverse motive. Astfel, <casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care acestea se află, precum şi, potrivit statutului cooperativelor de producţie, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt, constituie proprietatea personală a ţăranilor cooperatori>, care pot deţine cu titlu de folosinţă şi un lot de pământ aflat în proprietatea cooperatistă. În schimb, ţăranii care nu s-au putut asocia în cooperativele agricole de producţie (gospodării situate, de regulă, în zonele de deal şi munte) deţin proprietatea asupra <pământului pe care îl lucrează ei înşişi şi familiile lor, asupra animalelor de muncă şi producţie>. În felul acesta, s-au creat, în mod artificial, în agricultura românească, două tipuri de drepturi şi regimuri de proprietate, unul reglementat de normele dreptului cooperatist-agrar şi altul de normele dreptului civil şi funciar”, mai notează profesorul Angela Baciu.

Citeşte continuarea pe platforma REVOLUTIONS.