COMENTARIU Lelia Munteanu. Sperând împotriva oricărei speranţe

Urmărindu-l pe Papa în Săptămâna Patimilor cum oficiază într-un an în care, din nou, sirenele ambulanţelor acoperă dangătele clopotelor, am avut în minte acest fragment din "Patris corde" (Cu inimă de Tată), Scrisoarea apostolică a Suveranului Pontif:

 

"(...) Istoria mântuirii se împlineşte <sperând împotriva oricărei speranţe> (Romani 4,18) prin slăbiciunile noastre. De prea multe ori credem că Dumnezeu Se sprijină doar pe partea bună şi biruitoare din noi, în vreme ce, de fapt, cea mai mare parte a planurilor Sale se realizează în pofida slăbiciunii noastre. (...) Dacă aceasta este perspectiva iconomiei mântuirii, trebuie să învăţăm să primim slăbiciunea noastră cu adâncă duioşie. Cel Rău ne face să privim cu negativă fragilitatea noastră evaluând-o negativ, în schimb Duhul o aduce la lumină cu duioşie. Duioşia este cea mai bună manieră de a atinge ceea ce e fragil în noi. Degetul ridicat şi evaluarea pe care o folosim faţă de ceilalţi sunt foarte des semn al incapacităţii de a primi în noi însăşi slăbiciunea noastră, însăşi fragilitatea noastră. Numai duioşia ne va salva de lucrarea Acuzatorului. Pentru aceasta este important să se întâlnească Milostivirea lui Dumnezeu în special în sacramentul Reconcilierii, trăind o experienţă de adevăr şi duioşie. În mod paradoxal, şi Cel Rău ne poate spune adevărul, însă - dacă face asta - e pentru a ne condamna. Dar noi ştim că Adevărul care vine de la Dumnezeu nu ne condamnă, ci ne primeşte, ne îmbrăţişează, ne susţine, ne iartă. Adevărul ni se prezintă mereu ca Tatăl milostiv din parabolă: vine în întâmpinarea noastră, ne restituie demnitatea, ne repune pe picioare, ne sărbătoreşte,  cu justificarea că <acest fiu al Meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit>".