Video INTERVIU INTEGRAL Marius Tucă Show. Alexandra Nechita: Întotdeauna am visat ca o lucrare, un monument de-al meu să fie pus şi să rămână în România. Face parte din lista mea de vise şi proiecte

Şi-a trăit copilăria, adolescenţa şi s-a desăvârşit ca artist plastic în SUA, dar Alexandra Nechita, cunoscută ca micuţa Picasso, se simte foarte legată de România, ţara sa natală, după cum a mărturisit marţi, la emisiunea Marius Tucă Show.

11249 afişări

VEZI MAI JOS GALERIE FOTO

Alexandra Nechita a dezvăluit că vrea să facă venirea în România o tradiţie, pentru ca fiica ei, Tevvi, în vârstă de 4 ani, să vadă şi să cunoască ţara în care s-a născut “ micuţa Picasso”.

Prezentăm principalele declaraţii ale artistei plastice Alexandra Nechita la Marius Tucă Show:

“Experienţa asta aici, îmi doresc foarte mult să vin în România şi faptul că vreau foarte mult să facem asta ca o tradiţie, poate nu o să îmi permit de fiecare dată să vin pentru un timp atât de lung, da să aibă...”

“În vacanţă, păi asta este, asta este frumuseţea şi n-am program, îl fac eu lejer, mergem pe aventurile noastre împreună, facem explorări. Sunt nişte amintiri foarte frumoase şi pentru mine înseamnă tot ca să pot să-i ofer lui Tevvi asta, cu toate că poate nu o să ţină minte toate chestiile astea în detaliu”.

„ Întotdeauna am rămas copilul lor şi au fost anumite aşteptări pe care ei le-au avut ca părinţi ai mei şi asta a inclus şi comportamentul şi valorile pe care mi le-au pus de mică şi pe care le-au susţinut şi le susţin în continuare şi încep şi eu să le dau lui Tevvi mai departe”

 “Vreau să-i arăt lui Tevvi ţara mea natală. Tatăl meu nu putea să înţeleagă exact sentimentul ăsta pe care îl am eu şi nevoia asta. El s-a zbătut o viaţă întreagă să plece”

„Lucrările aparţin cetăţenilor de aici cu toate că sunt ale mele, eu vreau ca ele să rămână aici. Ar fi foarte frumos dacă  am putea să găsim ceva permanent, tot afară să rămână pentru că ele au fost făcutesă facă parte dintr-o anumită natură, dintr-un anumit spaţiu”

 “E o şcoală, şcoala numărul 8 care îmi poartă numele la Vaslui şi sunt copii foarte buni şi elevi dedicaţi şi artişti talentaţi şi vrea din ce în ce mai mult să-i susţin”.

“În faţă la Ateneu a fost un eveniment cu super succes şi pe mine m-a încântat extraordinar de mult că am putut să mă întorc cu ceva nou”

„Într-o bună zi o să am şi atelier în Bucureşti”

„Nu m-am ascuns niciodată de, cum să zic, senzaţia asta şi de onoarea asta care a stârnit în mine asocierea că, normal, e un pictor pe care l-am admirat şi îl admir în continuare.E ceva frumos că vrei să foloseşti puterea la alţii să te îmbunătăţeşti tu pe tine, mi se pare firesc”

„Eu am o poveste extrem de unică şi foarte frumoasă. Nu ştiu dacă am ajuns la final, în niciun caz. Este o transformare care se întâmplă non-stop”

„Simt nevoia ca să pot să împart tot ceea ce fac, indiferent de reacţia pe care o primesc. Aste acelaşi sentiment cu acela când intru în atelier în mijlocul nopţii pentru că îmi vine o idee, e acelaşi sentiment cu acela când am lucrările pe un perete într-o galerie, la un muzeu, la un eveniment şi aştept ca să fie privite”

„Vreau să creez o atmosferă şi un spaţiu safe şi fără judgement şi să nu aibă nicio teamă un copil că i se spune că nu are voie să atingă aia sau nu are voie să se apropie de asta, să vină să stea în galerie. Scopul nu este să-i facem pe toţi artişti, scopul este să facem copii care au o apreciere”

Redăm interviul integral:

Marius Tucă: Bun găsit, oameni buni la o nouă emisiune, o ediţie special. Invitata din această seară este Alexandra Nechit. Bună seara, bine ai venit.

Alexandra Nechita: Bună seara. Mulţumesc frumos.

Marius Tucă: Trebuie să remarc de la început că arăţi absolut senzaţional.

Alexandra Nechita: Mulţumesc frumos.

Marius Tucă: Eşti de ceva vreme în ţară.

În faţă la Ateneu a fost un eveniment cu super succes şi pe mine m-a încântat extraordinar de mult că am putut să mă întorc cu ceva nou

Alexandra Nechita: Da.

Marius Tucă: Aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani să vii în România.

Alexandra Nechita: Mai des, da.

Marius Tucă: Acum doi ani ai avut un proiect foarte frumos, cum să-i spunem...

Alexandra Nechita: A fost o expoziţie, un vernisaj, o întoarcere înapoi.

Marius Tucă: Deci nici tu nu ştii cum să-i spunem. Grădina cu sculpturi, cam asta era denumirea.

Alexandra Nechita: Corect. Aşa e. Am venit şi am făcut o serie de lucrări din metal pe care le-am produs aici, le-am pictat şi apoi le-am şi expus şi...

Marius Tucă: Acolo în faţă la...

Alexandra Nechita: În faţă la Ateneu, exact şi a fost un eveniment cu super succes şi pe mine m-a încântat extraordinar de mult că am putut să mă întorc cu ceva nou, cu o inspiraţie nouă, cu lucrări noi şi...

Marius Tucă: Cred că eşti unul dintre puţinii invitaţi care face audienţă doar pentru că e filmat. După aceea dacă mai şi vorbeşti într-o românească, dar şi cu un accent moldovenesc, succesul este garantat, eu nu trebuie să mai fac nimic.

Alexandra Nechita: Eu nu ştiu cum s-a lipit de mine chestia asta, toată lumea mă recunoaşte imediat, la câteva cuvinte.

Marius Tucă: Adică, tu nu-ţi dai seama?

Alexandra Nechita: Nu-mi dau seama şi nu pot când aud pe altcineva dacă mi se spune, deci nu creez distincţia asta între...

Marius Tucă: Trăieşti de atâta timp în America, în Los Angeles...

Alexandra Nechita: De un an şi jumătate.

Marius Tucă: Şi bănuiesc că tu îţi dai seama când cineva are un alt accent, în engleză vorbind.

Alexandra Nechita: Corect.

Marius Tucă: Păi vezi, exact chestia asta e. Adică dacă vorbeşte un mexican ştii că e sau nu?

Alexandra Nechita: Da, da se recunoaşte dar în limba română nu ştiu de ce n-am talentul ăsta.

Marius Tucă: La limba română... păi e greu cu Vasluiul cu asta. Nu primeşti glume din astea cu Vaslui din ţară?

Alexandra Nechita: Da, da, foarte des.

Marius Tucă: Pentru că părinţii tăi sunt din Vaslui şi tu eşti născută în Vaslui. Şi ce zici când auzi de Vaslui, adică undeva paralela asta permanentă între Los Angeles şi Vaslui, face deliciul vieţii în Los Angeles bănuiesc, adică în grupul de români.

Alexandra Nechita: Da, nu ştiu, pe mine nu mă deranjează, eu mă mândresc indiferent.

Marius Tucă: Indiferent de ce se spune.

Alexandra Nechita: Corect.

Marius Tucă: Avem o scurtă prezentare a ta într-un filmuleţ, mi-a plăcut foarte tare şi aş vrea să vadă cine e Alexandra Nechita, iar după aceea avem o surpriză extraordinară pentru publicul nostru larg, avem o audienţă vecină cu masele populare, adică se uită atât de mulţi încât se îngustează atât de tare cablul şi netul prin care transmitem, ţeava. Avem o surpriză extraordinară în sensul că vom difuza minute bune dintr-o emisiune pe care am făcut-o împreună la Antena 1 atunci, la Marius Tucă Show, exact acum 15 ani. Incredibil.

Alexandra Nechita: O aniversare frumoasă.

Marius Tucă: Bine că ne-am apucat de tineri, de seria asta, şi atunci avem mărturii. Haideţi să vedem primul filmuleţ:

Film prezentare Alexandra Nechita:

”Povestea mea de dragoste a început pentru că am o dorinţă foarte egoistă de a-mi exprima sentimentele.

Când eram mică nu aveam un sentiment de încredere în mine. M-am gândit că dacă pun pe pânză imperfecţiunile mele îmi voi reaminti că frumuseţea se găseşte în toate formele.

Odată cu trecerea timpului am intrat în studio în căutarea a ceva mult mai autentic. În cele din urmă mi-am spus: ”La naiba, am nevoie să fac ceva complet eliberator”, aşa că mi-am luat pensulele şi culorile şi am început să mă ”scurg” pe pânză. Şi aşa m-am simţit liberă.

Oraşul mi-a oferit un spaţiu incredibil pentru a creşte şi mereu m-am simţit alimentată de el. Cred că sunt puţine momentele dintr-o zi în care nu sunt copleşită de ceva ce are legătură cu munca mea.

Există mişcare, există lirism, există fluiditate. Pe toate acestea vreau să le regăsesc constant în munca mea.

Am o fetiţă de aproape 4 ani, şi văd cum spune tot ce gândeşte în fiecare moment. Când eşti copil ai această transparenţă, dacă ai ceva de spus o spui, mergi fără frică după ce vrei să obţii, fără să gândeşti, fără să plănuieşti, fără să organizezi ideile. Acestea sunt momentele pe care cred că le-am redescoperit în ultimii ani, o abordare foarte onestă a picturii.

Poate pentru că am devenit mamă, poate pentru că am încercat să-mi regăsesc creativitatea, poate pentru că mă simt bine în pielea mea, toate lucrurile prin care am trecut în ultimii ani s-au transpus în lucrările mele pe pânză sau hârtie.

Faptul că am v-am arătat noile mele creaţii, şi înţelegând cum am crescut şi m-am schimbat ca artist sunt lucruri pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

E ceva frumos că vrei să foloseşti puterea la alţii să te îmbunătăţeşti tu pe tine, mi se pare firesc

Marius Tucă: Foarte frumos filmuleţul şi chiar e impresionant. Aşadar te-ai schimbat, te-ai maturizat, eşti un artist...

Alexandra Nechita: Sper.

Marius Tucă: Ei, eşti, în timp, aşa, emblema asta, frumoasă de altfel, micuţa Picasso s-a estompat şi acum eşti Alexandra Nechita în primul rând.

Alexandra Nechita: Da, nu m-am ascuns niciodată de, cum să zic, senzaţia asta şi de onoarea asta care a stârnit în mine asocierea că, normal, e un pictor pe care l-am admirat şi îl admir în continuare şi nici nu mă ascund de realitatea de... trag speranţă ca peste tot... deci sunt artişti contemporani, artişti de acum 100 de ani, artişti de peste tot care mă inspiră şi au o influenţă asupra mea şi nu este o chestie de care să te fereşti, e realitatea şi e ceva frumos de fapt, că vrei să foloseşti puterea la alţii să te îmbunătăţeşti tu pe tine, mi se pare firesc. Dar, cu toate astea, e şi o zbatere internă pe care cred că o ai ca o persoană creativă, fie că eşti scriitor sau cântăreţ sau pictor să-şi dezvolţi tu identitatea ta, să fii tu cine eşti tu, vrei tu să laşi...

Marius Tucă: Şi tu când ai înţeles sau ai realizat că eşti tu sau ai ajuns la a fi tu? În ce măsură ai ajuns la a fi tu? În toată această perioadă de la copilărie, de la popularitatea pe care ai căpătat-o la o vârstă foarte fragedă?

Alexandra Nechita: Da, eu am o poveste extrem de unică şi foarte frumoasă. Nu ştiu dacă am ajuns la final, în niciun caz. Este o transformare care se întâmplă non-stop, este ”perpetual” în tot cazul.

Marius Tucă: Cine?

Alexandra Nechita: Perpetual. Trebuie să mai dau şi câteva cuvinte în engleză.

Marius Tucă: Spune-mi te rog ce a însemnat după ce ai ieşit din faza asta a copilăriei şi ai conştientizat, de fapt, tot ceea ce ţi s-a întâmplat? Pentru că, atunci când suntem copii, înţelegem, ne bucurăm de lucruri dar bănuiesc că ai conştientizat mult mai târziu.

Alexandra Nechita: Mult mai târziu, absolut.

Marius Tucă: Ce poveste incredibilă ai trăit până la urmă şi mergând până la chestia asta materială, nu ştiu când s-a mai întâmplat să vinzi tablouri de sute de mii de dolari. Adică, marile personalităţi ale Americii, în vremea aceea când tu erai prin toate revistele şi în televiziuni, am văzut aici o secvenţă dintr-un mare show de televiziune din Statele Unite, cumpărau tablouri de la tine.

Alexandra Nechita: Ca copil nu puteam să discern, nici nu înţelegeam, vedeam nişte cifre pe pereţi şi nu însemnau nimic pentru mine, eu pur şi simplu mişcam înainte şi făceam ce făceam din instinctul ăsta şi nevoia asta şi simţeam o plăcere şi o satisfacţie în a lucra şi, dincolo de asta, să pot împărtăşi lucrările astea cu oameni. Mie îmi dădea o satisfacţie enormă şi în continuare îmi dă şi de asta am revenit cu ideea asta de expoziţie din care făcusem o pauză pentru câţiva ani. Pentru că simt nevoia ca să pot să împart tot ceea ce fac, indiferent de reacţia pe care o primesc. Aste acelaşi sentiment cu acela când intru în atelier în mijlocul nopţii pentru că îmi vine o idee, e acelaşi sentiment cu acela când am lucrările pe un perete într-o galerie, la un muzeu, la un eveniment şi aştept ca să fie privite.

Marius Tucă: Da, Alex, dar a fost un moment în care ai conştientizat, ai zis ”Uau, asta mi s-a întâmplat, asta am făcut, care e drumul meu, ce voi face de aici?” pentru că acest succes incredibil putea să devină şi o mare povară. Dar nu s-a întâmplat, adică ai zis, ai conştientizat, ai realizat şi ai mers mai departe, ai zis că ăsta e drumul meu.

Alexandra Nechita: Am realizat, asta nu singură, asta a fost datorită fundaţiei şi a ceea ce au creat părinţii mei acasă şi faptul că nu au fost niciodată... nu s-au comportat cu mine ca vezi Doamne nu ştiu cine sunt, întotdeauna am rămas copilul lor şi au fost anumite aşteptări pe care ei le-au avut ca părinţi ai mei şi asta a inclus şi comportamentul şi valorile pe care mi le-au pus de mică şi pe care le-au susţinut şi le susţin în continuare şi încep şi eu să le dau lui Tevvi mai departe şi deci...

Marius Tucă: Tevvi e fetiţa ta care are patru ani şi jumătate...

Alexandra Nechita: Patru ani şi jumătate, trece timpul.

Marius Tucă: Deci, practic familia a fost lângă tine în toată această perioadă şi chiar în perioada de fapt când ai conştientizat şi a fost pasul următor în viaţa ta, în viaţa ta artistică, creatoare.

Alexandra Nechita: Da, cred că mi-am dat seama de nişte lucruri pe care nu le văzusem clar, probabil când am intrat la Universitate, când eram alături de alţi artişti şi alţi studenţi extrem de talentaţi, extrem de pasionaţi şi până atunci eu eram într-un fel pilot automat, totdeauna în galerii, ocupată să fie de succes şi nu am avut vreodată şansa să am spiritul ăla de ce înseamnă să fii alături de alţi oameni creativi, n-am avut parte de chestia asta.

Marius Tucă: Nu neapărat pentru competiţie, dar...

Alexandra Nechita: Nu, dar asta îşi oferă o şcoală de artă şi am fost în program pentru cinci ani, cred că în momentul ăla mi-am dat seama exact ce poveste uriaşă am şi tot ce am fost şi tot ce-a fost până atunci.

Marius Tucă: Şi cu ajutorul colegilor bănuiesc. Cum se uitau la tine?

Alexandra Nechita: Unii dintre ei cu admiraţie, iar alţii cu invidie şi asta era total normal, era de aşteptat, dar eu nu ştiam să procesez toate ideile astea pentru că nu eram pusă faţă în faţă cu ele, pentru că până atunci toată lumea era în genunchi pentru mine.

Marius Tucă: Şi te-au afectat atunci când ai fost faţă în faţă cu ele, despre invidie şi despre...?

Alexandra Nechita: M-a făcut să îmi regândesc motivul pentru care lucrez şi pentru care simt nevoia să fiu artistă. Mă întrebam ”Oare am intrat în rutina asta unde vreau pur şi simplu să am o carieră?” şi apoi mi-am dat seama, şi sunt convinsă acum mai bine decât oricând, că aici nu e vorba de o profesie, nu e o carieră când eşti artist, asta e existenţă, nu?

Marius Tucă: Şi s-a dovedit aşa, că de-atunci au trecut 15 ani şi viaţa ta e asta. Adică existenţa ta este ideea de artă şi de creaţie. Şi ce a însemnat pentru tine universitatea? Ce universitate ai făcut?

Alexandra Nechita: Am făcut Arte Plastice la UCLA, la cea mai renumită... still top five din State şi profesorii mei erau artişti pe care eu îi admiram de mică. Deci, îţi dai seama? Să ai o oră de pictură cu un pictor... Mă duceam la Los Angeles la County Museum of Art şi îmi cădea gura pe jos de emoţie când mă uitam la o lucrare de-a lor şi acum ei erau cot la cot cu mine şi...

Marius Tucă: Erau la catedră şi erau profesorii tăi.

Alexandra Nechita: Asta a fost frumuseţea la programul pe care l-am făcut. M-a învăţat sau m-a ajutat să îmi pot descrie lucrările într-un fel mult mai formal şi m-a ajutat foarte mult să fiu stăpână pe mine, indiferent de teoriile şi toate astea care ţi le bagă în cap că asta este, am putut să aleg şi să culeg ce am simţit că îmi aparţine mie şi am simţit că mi se potriveşte mie şi am putut să las restul deoparte şi cred că asta este, nu ştiu, un semn de maturitate, nu ştiu ce este, timpul îţi oferă asta.

Marius Tucă: Ai avut momente în şcoală când ţi s-a părut că e greu, că nu poţi să duci, că poate nu trebuia să faci o şcoală de...

Alexandra Nechita: Absolut, pentru că eu în acelaşi timp, simultan cu asta, aveam un program nebun, eram... Deci ăsta era programul meu: joi seara, zburam la zece noaptea, făceam vernisaje, expoziţii, evenimente, fie ce-o fi şi mă întorceam acasă luni dimineaţa la şapte ca să ajung la ore, la opt-nouă... făceam asta de minimum două ori pe lună, de trei ori pe lună asta făceam. Şi de asta trebuia să mai adaug anul ăla în plus pentru că nu aveam cum să termin totul în patru ani. Şi de multe ori am simţit că poate m-am încărcat prea mult, poate m-am ambiţionat prea mult, poate că, na, normal, e firesc să simţi că poate nu era nevoie, uite, am succes, dar, din contră, ar fi fost cea mai mare prostie să nu fi făcut lucrul...

Marius Tucă: Deci nu regreţi absolut deloc, dimpotrivă, te bucuri că ai făcut şcoala şi a însemnat...

Alexandra Nechita: M-aş întoarce din nou...

Marius Tucă: Să faci şcoala.

Alexandra Nechita: Asta e gluma permanentă la mine în familie că zic că poate într-o zi mă duc să fac...

Marius Tucă: Apropos de asta, că te-ai întoarce din nou, mi-a venit o paralelă acum în minte, zici despre naşterea lui Tevvi, fetiţa ta, că acum, uitându-te în urmă retrospectiv, poate ai fi ţinut-o mai mult în braţe, n-ai fi lăsat-o în pătuţ, nu regreţi că n-ai făcut asta, dar ai făcut asta. Mi s-a părut o declaraţie foarte frumoasă a ta despre fetiţa ta şi despre viaţa ta. Apropos de asta, n-am auzit pe nimeni că s-ar întoarce în timp, s-ar întoarce din nou atunci să ţină mai mult copilul în braţe şi poate că nici nu ai mai lăsa-o pe pătuţ, ai ţine-o numai în braţe, foarte frumos! Ce înseamnă să fii moldoveancă din Vaslui! Şi apropos de şcoală, emisiunea noastră era în 2004, deci exact acum 15 ani, nu ştiu dacă intraseşi la universitate sau urma să intri.

Alexandra Nechita: Nu... Ba da, era în toamnă?

Marius Tucă: Da, era... se fac chiar 15 ani, cred că era în septembrie.

Alexandra Nechita: Deci atunci fix trebuia să încep.

Marius Tucă: Hai să vedem prima filmare.

Selecţie din emisiunea Marius Tucă Show, Antena 1, 7.09.2004

Marius Tucă: Cum este trecerea ta de la Los Angeles la Vaslui, de la Vaslui la Los Angeles? Tu circuli foarte mult în Europa, eşti acum într-un periplu, ai fost în oraşe mari din Europa. Cum se face diferenţa în mintea ta, în sufletul tău, în arta ta?

Alexandra Nechita: Cred că este aici o conexiune care nu poate fi ruptă niciodată şi este o iubire pentru ţara asta care oriunde merg, orice văd, mi-este dragă. Nu pot să zic că aici e mai rău, acolo e, nu ştiu cum. Rămâne tot...

Marius Tucă: România rămâne tot România!

Alexandra Nechita: Da. România pe care o ştiu eu este....nu am avut oportunitatea să fiu înconjurată de mulţi români, în afara familiei mele, dar este cea mai bună. Familia mea fiind cea mai bună, eu o găsesc cea mai bună.

Marius Tucă: Mai ales că la tine acasă, în Los Angeles, se găteşte româneşte, moldoveneşte pentru că bunica ta găteşte dintotdeauna.

Alexandra Nechita: Aoleu, pericol. Trebuie să refuz, trebuie să fac comandă dietetică că nu mai merge.

Marius Tucă: Îţi găteşte bunica de când erai mică.

Alexandra Nechita: Da.

Marius Tucă: Şi mâncarea americană?

Alexandra Nechita: Mai puţin. Dar vreau să zic că acum intenţia este să mă înveţe pe mine toate reţetele pe care le ştie ea, că a zis că eu trebuie să le ţin, să le continui, nu se poate altfel.

Marius Tucă: Păi nu i-ai zis că tu vrei să te ocupi de altceva nu de reţetele culinare ale bunicii tale?

Alexandra Nechita: Ei, în timpul liber, care este puţin, poate fac şi asta.

Marius Tucă: Mă numesc Alex, aş vrea să ştiu ce te-a făcut să ajungi aici?

Alexandra Nechita: A început dintr-un obicei foarte normal, să desenez, să colorez, la doi ani. Oricine are copii, un frate, o soră mai mică poate să confirme. Este ceva normal, nu ceva dedicat pentru un geniu. De acolo a crescut într-o iubire, o plăcere, am ajuns la un punct la care mama era mai speriată: ”Vai de mine, desenează toată ziua, ce se întâmplă, ce facem cu ea? Nu iese afară, nu se joacă!” Eu desenam cu culori, mi-a luat toate creioanele colorate, mi-a lăsat doar nişte hârtie albă.

Marius Tucă: Mai este şi povestea aceea, o ştiu de la tine, că la un moment dat nu mai existau pereţi liberi, mutaserăţi mobila...

Alexandra Nechita: Am creat mare conflict în casă.

Marius Tucă: Toţi pereţii erau cu desene ale tale.

Alexandra Nechita: Da. Trebuia să se mişte toată mobila în mijlocul casei, iar eu lucram şi-mi puneam piesele...

Marius Tucă: Ai prieteni care vorbesc urât despre România? Cum reacţionezi?

Alexandra Nechita: Din păcate, imaginea din România este mai negativă acum, iar eu când am oportunitatea vorbesc şi de partea cealaltă, frumuseţea care există aici, şi valorile care există aici.

Marius Tucă: Am 30 de ani şi vreau să spun că nu am văzut o prezenţă feminină mai fermecătoare în viaţa mea. Alexandra, tu trebuia să vii cu un ghem, sau mai multe, de aţă roşie ( ca să nu te deochi, n.r.). Cum eşti privită de americani ca şi artistă venită din România? Oana din Focşani. Chiar aşa, ce spun americanii despre originea ta?

Alexandra Nechita: Americanii sunt foarte impresionaţi de originea mea şi s-a întâmplat în expoziţii, şi se întâmplă încă, ca la intrarea în galeria unde este expoziţia să fie un steag american şi un steag român. Ăsta este adevărul, eu sunt româncă.

Marius Tucă: Este România atât de frumoasă sau este doar nostalgia artistei ce caută subiecte nemaîntâlnite?

Alexandra Nechita: Este frumoasă.

Marius Tucă: Nu vezi nimic din ceea ce este urât la Vaslui?

Alexandra Nechita: Mai este, dar .... nu, nu se lipeşte de mine. Eu sunt într-o situaţie atât de dumnezeiască, am prietenii cei mai buni care sunt părinţii mei. Asta spune mult.”

Marius Tucă: Impresionant.

Alexandra Nechita: A trecut ceva timp.

Marius Tucă: 15 ani, dar să ştii că tu ai rămas la fel de tânără şi de frumoasă, spre deosebire de alţii, operatori care au filmat şi alţii... Au trecut 15 ani, incredibil, de la acea întâlnire, dar ştii că eu îmi aduc foarte bine aminte, o să fac nişte dezvăluiri acum în direct, că m-am întâlnit cu mama ta cred că la Hotelul Marriott.

Fetiţa mea, Tevvi, este cel mai mare fan al mâncării româneşti, deci este înnebunită

Alexandra Nechita: Da.

Marius Tucă: Era foarte importantă emisiunea şi ei au vrut să mă cunoască, cine e moderatorul, cine o întreabă pe Alexandra, ce o întreabă, şi mi-a făcut o impresie extraordinară, un om foarte calm, un om foarte echilibrat, nimic agresiv, dimpotrivă. Mi-a făcut o impresie extraordinară nici nu cred că am mai văzut-o de atunci. Au trecut 15 ani, n-a mai venit în România?

Alexandra Nechita: A mai venit pentru nişte ocazii mai triste, dar nu au venit din plăcere.

Marius Tucă: Îmi dau seama totuşi că la baza succesului tău şi a felului tău de a fi a fost familia întotdeauna.

Alexandra Nechita: Absolut.

Marius Tucă: Părinţii tăi, bunica ta.

Alexandra Nechita: Mama. Bună, mama!

Marius Tucă: Da, bunicii sale îi spune mama şi mamei sale îi spune mami. Şi înainte de asta a sunat-o pe mama, adică pe bunica ei să-i spună unde să vadă emisiunea. Dar apropos, ai învăţat reţetele de la bunica?

Alexandra Nechita: Da, da. Nu sunt perfecte şi cel mai mare critic al meu este Tevvi, este cel mai mare fan al mâncării româneşti, deci este înnebunită. Dacă o pui să aleagă, restaurantul ei favorit,  şi are un gust foarte elevat pentru un copil de patru ani jumate, ea întotdeauna zice nu, vreau să mă duc la ei acasă şi vreau să mănânc mămăligă, ciorbiţă de perişoare, şniţel. Deci are o... a şi sunat-o pe facetime astăzi cu câteva ore în urmă şi îi spunea : ”Elvira, mi-i dor de tine şi mi-i dor de mâncarea ta. Fată, te-am dus la toate restaurantele româneşti în Bucureşti şi tu?”

Marius Tucă: Şi ai mai fost şi într-o scurtă vacanţă în Italia, nu?

Alexandra Nechita: Nu, nu, le învăţ şi le fac dar nu sunt aşa reuşite.

Marius Tucă: Chiar şi cum e pentru tine să fii cu familia aici.

Alexandra Nechita: Este extraordinar!

Marius Tucă: Eşti şi cu soţul tău aici şi cu Tevvi, e o senzaţie incredibilă să fii în vacanţă în România.

Alexandra Nechita: În vacanţă, păi asta este, asta este frumuseţea şi n-am program, îl fac eu lejer, mergem pe aventurile noastre împreună, facem explorări. Sunt nişte amintiri foarte frumoase şi pentru mine înseamnă tot ca să pot să-i ofer lui Tevvi asta, cu toate că poate nu o să ţină minte toate chestiile astea în detaliu.

Marius Tucă: Undeva acolo se adună.

Alexandra Nechita: Ştiu că undeva acolo se adună.

Marius Tucă: Învaţă, experimentează până la urmă.

Alexandra Nechita: Exact. Şi pentru Dima la fel este o nostalgie din multe puncte de vedere, pentru că el e plecat din Ucraina la 10 ani, sunt multe lucruri care au fost asemănătoare, adică familiile noastre sunt din multe puncte de vedere paralele. Experienţele lor, sacrificiile lor şi toate alea şi deci împreună cum să zic, e un timp foarte frumos.

Marius Tucă: Dar cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

Alexandra Nechita: Eram în al doilea an de facultate şi prietena mea din Şcoala de arte, iubitul ei era prietenul lui cel mai bun şi ceva de genul.

Marius Tucă: Şi v-aţi cunoscut încă din facultatea ta.

Alexandra Nechita: Da, din facultatea mea.

Marius Tucă: Pentru că el e mai mare decât tine, nu?

Alexandra Nechita: Nu foarte mare, da, de atunci şi eu am avut un program aşa de dat peste cap...

Marius Tucă: Dar au trecut 15 ani de atunci. De cât timp sunteţi împreună, de 15 ani?

Alexandra Nechita: Da, de 15-14 ani, da.

Marius Tucă: Şi de căsătorit, v-aţi căsătorit mai târziu.

Alexandra Nechita: De cinci ani, şase ani în ianuarie.

Marius Tucă: Ah, sunteţi împreună de atunci.

Alexandra Nechita: Da.

Marius Tucă: Da, incredibil. Ce te mai întrebam, că vezi de la o vârstă, mai trec 15 ani mai pierzi şirul.

Alexandra Nechita: Hai să schimbăm locurile! Experienţa asta aici, îmi doresc foarte mult să vin în România şi faptul că vreau foarte mult să facem asta ca o tradiţie, poate nu o să îmi permit de fiecare dată să vin pentru un timp atât de lung, da să aibă...

Vreau să-i arăt lui Tevvi ţara mea natală. Tatăl meu nu putea să înţeleagă exact sentimentul ăsta pe care îl am eu şi nevoia asta. El s-a zbătut o viaţă întreagă să plece

Marius Tucă: Dar ştii ce e frumos la tine, iartă-mă că te întrerupt, nici nu părea că spui ceva interesant, faptul că vii în România cu toate că părinţii tăi sunt acolo, adică nu vii pentru că vrei să vezi pe cineva aici, pur şi simplu vii să te bucuri de faptul că eşti în România asta mi se pare o chestie extraordinară şi sunt cumva invidios că  nu am plecat şi eu în Italia şi să mă întorc în România în vacanţă.

Alexandra Nechita: E atât de frumos şi mai ales curios pentru tatăl meu.  Vorbeam cu el în ultimii ani mai ales de când a venit Tevvi, am zis cât de important este să-i arăt şi să facă parte din viaţa ei activă, nu aşa o poveste pe aici, pe acolo, odată şi odată o poză poftim, nu!

Marius Tucă: Să fie o chestie constantă, îţi arată o poză, aici sunt eu, aici e mami şi bunicii.

Alexandra Nechita: Exact, tatăl meu era foarte, aşa, perplexat, adică a înţeles conceptul că vreau să-i arăt lui Tevvi ţara mea natală, dar nu putea să înţeleagă exact sentimentul ăsta pe care îl am eu şi nevoia asta pe care o am eu de mică. El s-a zbătut o viaţă întreagă să plece, au fost timpurile care au fost.

Marius Tucă: A  fugit, pe vremea lui Ceauşescu, asta era în 1985 pentru cei care ne urmăresc şi a trecut şi Dunărea înot. Mă rog, a trecut în Iugoslavia asta e ideea.

Alexandra Nechita: Şi încercam să-i povestesc şi nu ştiu dacă am avut succes, dacă a înţeles, dacă ne-am înţeles.

Marius Tucă: Ah, încă nu a înţeles de ce...

Alexandra Nechita: Nu, nu, el s-a gândit că tot ceea ce a făcut şi toate sacrificiile, pentru care-i sunt datoare pentru o sută de vieţi, le-a făcut pentru mine şi fratele meu care a venit cu 10 ani mai târziu, dar le-a făcut pentru copiii lui cum ar fi şi acum nevoia asta, focul ăsta în mine să vin.

Marius Tucă: De unde a plecat el, a fugit.

Alexandra Nechita: De unde s-a simţit respins aproape. Şi astea sunt nişte conversaţii foarte  interesante care le am cu el şi cum să zic e aşa o tensiune, dar nu e ceva urât, face parte din poveste.

Marius Tucă: Este o tensiune şi atunci când vine vorba de susţinerea celor care candidează la preşedinţia Statelor Unite dar nu intrăm în discuţie, e o discuţie prea particulară, dar există asta. Eu mă bucur că vii în România şi când ai proiecte şi când nu ai proiecte că pur şi simplu vii aici. Dar, apropos de grădina cu sculpturi, ce s-a întâmplat cu lucrările tale de atunci? Au rămas aici?

Alexandra Nechita: Au rămas aici, ele sunt lucrările mele, primăria a făcut un job extraordinar şi m-au ajutat să am evenimentul care l-am avut, dar lucrările pentru mine aparţin cetăţenilor de aici cu toate că sunt ale mele, eu vreau ca ele să rămână aici, deci asta este ideea.

Marius Tucă: Şi ai vreo ideea de a le expune undeva?

Alexandra Nechita: Ar fi foarte frumos dacă  am putea să găsim ceva permanent, tot afară să rămână pentru că ele au fost făcute să fie interacţionate, să facă parte dintr-o anumită natură, dintr-un anumit spaţiu, dar sunt diverse variante acum şi încercăm să le explorăm. Vom vedea.

Marius Tucă: Şi în momentul în care o să găseşti o soluţie ne spui să anunţăm şi noi.

Alexandra Nechita: Vin la Marius Tucă Show.

Marius Tucă: La Marius Tucă Show, deja am trecut la nişte jigniri foarte subtile, dar nu mă deranjează ne ştim de prea multă vreme, ne ştim de 15 ani.

Alexandra Nechita: Exact, îmi permit.

Marius Tucă: Vă rog, vă rog chiar să insistaţi foarte tare pe jigniri şi pe invective dacă se poate. Hai să vedem al doilea calup, al doilea material dar până să vedeţi ce am discutat acum 15 ani, avem multe de discutat şi acum trimiteţi-ne mesaje la SMS 0758.487.777, este SMS, este şi whatsapp. Hai să vedem cel de-al doilea material.

Selecţie din emisiunea Marius Tucă Show, Antena 1, 7.09.2004

Alexandra Nechita: Când am început cu pictatul, cu expoziţiile, nu a fost intenţia de a deveni o vedetă în arte plastice. Eu, personal, nu am avut noţiunea .... pentru mine nu însemna la 8 ani o expoziţie ceva extraordinar. Era doar o oportunitate să arăt lucrările, de care eram eu mândră, colegilor, prietenilor din clasă. Nu însemna nimic mai mult. Şi, de acolo, s-a dezvoltat un interes şi o pasiune şi o curiozitate mai mare din partea mea. Şi apoi, şi din partea publicului. Şi, de acolo, am lucrat, am lucrat, expoziţii în continuare, medii noi....a fost nu numai o creştere normală şi o tranziţie normală pe care orice copil o duce din copilărie în adolescenţă şi apoi spre faza de adult....a fost şi o creştere artistică. Eu, mai ales când am expoziţii care au focus pe retrospectivă şi arată ordinea cronologică: piese pe care le-am lucrat la 7, 8 ani, piese care au ieşit acum din atelier, sau o sculptură, este o experienţă foarte inedită, este o relaţie pe care o stabileşti tu cu munca ta în afara atelierului, când o vezi din afara bulei tale de creaţie.

Marius Tucă: Când vezi creaţiile tale de acum 10 ani şi când le vezi pe cele de astăzi, puse faţă în faţă. Tu când ai simţit transformarea ta artistică? De la ceea ce făceai acum 10 ani, când debutai, şi ceea ce faci acum, sau ce ai făcut în ultimii ani? A fost o trecere pe care ai simşit-o înăuntrul tău? Ai simţit-o dintr-o dată? Sau odată cu trecerea timpului?

Alexandra Nechita: Nu ştiu dacă a fost o zi în particular în care am realizat o manifestare. Şi, pentru mulţi ani, nu cred că am fost conştientă în totalitate de creşterea asta, a fost mai mult o creştere naturală, un progres foarte natural şi aş putea să spun că am stat şi m-am uitat.....aveţi nişte imagini cu tablouri pe care le-am făcut la o vârstă destul de naivă, la 7-8 ani. Ce mă motiva pe mine atunci era obsesia culorilor. Eu eram atât de curioasă! Mă gândeam dacă pun roşu peste albastru, ce iese? Era neştiutul ăla care pe mine mă motiva şi mă trimitea pe aventura asta pe pânză.

Marius Tucă: Cum a fost trecerea de la copilăria artistică la adolescenţa artistică? Te-ai născut cu un mare handicap, acela că te-ai născut genială. Cel puţin asta spuneau toţi. Şi, dintr-o dată, de la copilul genial, va trebui şi te întreb, în ce măsură ai ajuns artistul împlinit, artistul care să depăşească ştampila de geniu.

Alexandra Nechita: Eu, personal, nu simt că am ajuns artist în total, şi nu cred că vreodată o să pot să spun: Gata, sunt mulţumită, sunt sută la sută fericită cu ce fac, cu ce creez, pentru că întotdeauna există posibilitatea de mai mult, mai bine. Când intru în expoziţii şi văd piesele pe pereţi aş putea să le dau jos, să le duc în studio şi să le lucrez. Sentimentul de a fi complet este temporar. Nu este un sentiment permanent şi eu nu am decis că, gata, am făcut trecerea. Eu sunt într-un proces etern...

Marius Tucă: Continuu de schimbare. Dar, bănuiesc că atunci când aveai 8 ani, 10 ani, nu conştientizai foarte mult ceea ce ţi se întâmplă.

Alexandra Nechita: Nu.

Marius Tucă: Dar, odată cu trecerea timpului ştii că ţi s-a pus această ştampilă de ”micuţa Picasso” şi, până la urmă, asta ţi-a adus şi celebritatea. Cum priveşti această celebritate după ce ai conştientizat-o?

Alexandra Nechita: ”Micuţa Picasso ” a fost o etichetă pe care mi-a pus-o presa, şi a fost şi un mare suport şi mi-a făcut munca cunoscută, o cunoaştere publică, în tot cazul. Eu nu am dat niciodată atenţie, şi poate atunci când eram mai mică eram un pic mai uimită şi mai şocată, şi mulţumită că era făcută asocierea asta cu un maestru pe care eu l-am admirat şi continui să-l admir, dar cu cât am crescut am dezvoltat o altă idee despre ce este un artist şi am dezvoltat ideea adevărată, care este individualitatea, calitatea unică care fac diferenţa între un artist şi altul. Şi asta este ce continui să ajung prin munca mea, să găsesc identitatea mea, separată de orice.

Marius Tucă: Îţi cauţi identitatea asta?

Alexandra Nechita: Continuu. Da.

Marius Tucă: Nu vrei să-mi răspunzi la întrebarea asta! Nu te-ai speriat de cât de populară, de cât de celebră ai ajuns?

Alexandra Nechita: Nu m-am speriat niciodată. Eram atât de micuţă atunci când am ajuns în atmosfera asta publică, am fost pusă într-un loc...

Marius Tucă: În lumina reflectoarelor când nici nu ştiai prea bine ce e aia.

Alexandra Nechita: Eu eram un caracter atâta de pozitiv, îmi plăcea, am acceptat cu foarte mare uşurinţă ce venea spre mine. Nu a fost niciodată un şoc, Doamne, sunt celebră! Nicidată nu mă consideram celebră. Şi asta datorită mamei şi tatălui care au un nivel atâta de normal şi mi-au amintit întodeauna: ”Vezi, că nu eşti cine se spune că eşti! Eşti fata noastră!”

Marius Tucă: Întotdeauna ţi-au spus că înainte să fii ”micuţa Picasso” sau altceva, eşti copilul lor.

Alexandra Nechita: Total. Şi la 19 ani, şi la 96 de ani.”

 

Marius Tucă: Cum comentezi?

Alexandra Nechita: Nu ştiu, parcă îmi plac sprâncenele mai mult acum.

Marius Tucă: Dumnezeule, nu cred că ai spus asta. Se uită la sprâncene, conţinutul.

Alexandra Nechita: Femeia, tot femeie.

Marius Tucă: Vorbeai atât de frumos de la trecerea de la micuţa Picasso la adolescenta Alexandra Nechita pentru că atunci făcusei 18 ani, nu?

Alexandra Nechita: Da.

Marius Tucă: Da, incredibil au trecut totuşi 15 ani şi aveai o maturitate incredibilă pentru vârsta ta, de la felul în care vorbeai şi aşa mai departe. Uite, vorbeam mai devreme şi acum am văzut clar despre identitate, despre căutarea identităţii, eşti într-o căutare permanentă aşa cum îi stă bine artistului. Şi atunci spuneai cam aceleaşi lucruri ca acum. Asta e de bine, nu e de rău, adică nu te-ai schimbat, nu te vezi ca într-o schimbare dramatică în  ăştia 15 ani care au trecut ca artist, ca om, ca stare, ca structură sufletească ca şi caracter?

 

Citește mai departe:

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici