Prevederile Codului Civil privind efectele divorţului asupra copiiilor, aplicabile cererilor anterioare

"În şedinţa din 18 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în cauză, a soluţionat un recurs în interesul legii, fiind pronunţată următoarea soluţie: Decizia nr.4 în dosarul nr.1/2013- admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin.2 din Legea nr.71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, stabileşte că prevederile art. 396-404 din Noul Cod Civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac", se arată într-un comunicat al ICCJ.

Decizia este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă. După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În acţiunea sa, procurorul general al României susţinea că efectele divorţului în raporturile părinţilor cu copiii lor minori sunt reglementate de dispoziţiile art. 396 – 404 din noul Cod civil (intrat în vigoare în 2011-n.r.), norme legale care consacră regula generală conform căreia, în caz de divorţ, autoritatea părintească se exercită de ambii părinţi în comun.

Autoritatea părintească este definită în art. 483 alin. (1) din noul Cod civil, ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Prin urmare, în prezent, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Totodată, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

Prin excepţie de la această regulă, tot în funcţie de interesul superior al copilului, instanţa poate stabili ca locuinţa minorului să fie la bunici, la alte rude, la terţe persoane, la o instituţie de ocrotire.

Stabilirea locuinţei copilului la aceste categorii de persoane este însă, condiţionată de acordul acestora. Ea constituie o măsură de excepţie, care se dispune doar atunci când, din diferite motive, locuinţa nu poate fi stabilită la părinte (de exemplu, părinţii minorului lucrează în străinătate, prestează munci ocazionale ce presupun deplasarea dintr-o localitate în alta, nu au o locuinţă statornică, etc.)

Aceste persoane au obligaţia de supraveghere a copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite ce privesc sănătatea, educaţia, învăţătura copilului.

Cu toate acestea, chiar dacă minorul are locuinţa la aceste persoane, drepturile cu privire la bunurile minorului, cele privitoare la persoana acestuia, altele decât cele expres prevăzute în sarcina celor la care locuieşte minorul, se exercită de către părinţi.

În situaţia în care instanţa de tutelă a stabilit locuinţa copilului la unul dintre părinţi, dispoziţiile art. 401 din noul Cod civil recunosc în beneficiul părintelui separat de copilul său, un drept de vizită a minorului, drept care trebuie exercitat astfel încât, să nu aibă o influenţă negativă asupra creşterii copilului.

De asemenea, odată cu pronunţarea divorţului şi stabilirea exercitării autorităţii părinteşti, instanţa de tutelă va stabili şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Dispoziţiile legale privitoare la exerciţiul autorităţii părinteşti, dreptul de vizită al părintelui separat de copilul său, locuinţa copilului, obligaţia de întreţinere a părinţilor sunt incidente şi în ipoteza în care copilul provine dintr-o căsătorie considerată desfăcută la momentul încheierii unei noi căsătorii, de către părintele copilului, ca urmare a declarării morţii soţului său.

"Referitor la incidenţa dispoziţiilor Noului Cod civil asupra cererilor privind exercitarea autorităţii părinteşti urmare divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil şi aflate în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac, apreciem că, deşi la data formulării acestor cereri şi chiar la data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului civil din 1864, în măsura în care, soluţionarea cauzei în căile de atac are loc după intrarea în vigoare a noului Cod civil, atât instituţia divorţului cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului sunt guvernate de dispoziţiile acestui cod, dispoziţii de imediată aplicabilitate", explică procurorul general în recursul în interesul legii (RIL).

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă.

Aceste dispoziţii impun instanţei de control judiciar să soluţioneze cererile accesorii divorţului referitoare la copiii minori, din perspectiva Codului civil actual, notează sursa citată.

De altfel, în opinia pocurorului general, aceste prevederi legale se coroborează şi cu cele ale art. 6 alin. (6) din Noul Cod civil, care prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie, obligaţia legală de întreţinere.

Prin urmare, prevederile legii noi se vor aplica relaţiilor dintre părinţi şi copii, în situaţia în care divorţul se află încă pe rol, în calea de atac, apel sau recurs, divorţul nefiind încă pronunţat, soluţionat irevocabil.

În consecinţă, judecarea în căile de atac a cererii de divorţ şi a capetelor de cerere accesorii acestuia, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copii lor minori, reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor noului Cod civil, în vigoare la data soluţionării căilor de atac, precizează sursa citată.

De altfel, în privinţa efectelor divorţului asupra raporturilor dintre părinţi şi copii lor minori, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, astfel încât, orice decizie dispusă de către instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al copilului.

Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinţi şi după divorţul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti, doar prin excepţie, pentru motive temeinice care ţin de interesul superior al copilului, instanţa de tutelă putând să dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, arată sursa citată.

"Aceasta este, de altfel, raţiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredinţării copilului minor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, cu exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. A dispune cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copiii lor minori prin aplicarea legii în vigoare la data introducerii cererii de divorţ, anterioară intrării în vigoare a Codului civil, ar conduce la crearea unor situaţii absurde, în care, pentru soluţia pronunţată prin hotărârea de divorţ ar trebui solicitată imediat modificarea impusă de noile norme legale, pentru a se respecta interesul superior al copilului", explică sursa citată.

Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Prin urmare, atâta timp cât, pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit această dispoziţie legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs.

De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 396 din Noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorţului, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copii lor minori, instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una din părţi, pe cale principală ori pe cale reconvenţională.

Pe cale de consecinţă, este evident că şi în situaţia în care părţile nu solicită aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil în soluţionarea cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, în căile de atac, instanţa poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilităţii, având în vedere că, aşa cum am precizat, în această materie primează interesul superior al copilului.

"Totodată, considerăm că în condiţiile în care, la momentul soluţionării căilor de atac, nu mai este reglementată instituţia încredinţării minorului unuia dintre părinţi întrucât dispoziţiile din Codul familiei pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată au fost între timp abrogate, aplicarea imediată a legii civile noi în căile de atac în această materie, nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 294 din Codul de procedură civilă. De altfel, practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea căilor de atac, este în sensul aplicării imediate a dispoziţiilor legii civile noi, la situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi", argumentează procurorul general în RIL.

În concluzie, sursa citată susţine că dispoziţiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar şi în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluţia se justifică în considerarea interesului superior al copilului şi pe faptul că, în această materie specială asistăm la o atenuare a principiului disponibilităţii.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă procurorul general al României a solicitat admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Aceste argumente ale procurorului general au fost admise, luni, de judecătorii ICCJ.