Cluburile de fotbal pot solicita o compensaţie pentru formarea tinerilor jucători

Cuantumul acestei compensaţii trebuie să fie stabilit ţinând seama de costurile suportate de cluburi pentru formarea atât a viitorilor jucători profesionişti, cât şi a celor care nu vor deveni niciodată profesionişti.

Decizia a fost dată în cazul fotbalistului Olivier Bernard, care a fost format la clubul francez Olympique Lyonnais şi care s-a transferat în 2000 la Newcastle UFC, retrăgându-se din activitate în anul 2007.

În anul 1997, Olivier Bernard a încheiat un contract de jucător "speranţă" pentru trei sezoane cu clubul francez Olympique Lyonnais. Înainte de expirarea acestui contract, Olympique Lyonnais i-a propus semnarea unui contract de jucător profesionist cu o durată de un an. Bernard a refuzat această propunere şi a încheiat un contract de jucător profesionist cu clubul englez de fotbal Newcastle UFC.

Carta fotbalului profesionist a Federaţiei Franceze de Fotbal cuprinde norme aplicabile activităţii profesionale a jucătorilor de fotbal din Franţa. Potrivit cartei, jucătorii "espoir" (speranţă) sunt jucătorii de fotbal cu vârsta cuprinsă între 16 şi 22 de ani care sunt angajaţi de un club profesionist, cu un contract pe durată determinată, în calitate de jucători în formare. Carta obligă jucătorul "speranţă", în cazul în care clubul care l-a format solicită acest lucru, să semneze, la încheierea formării, primul său contract de jucător profesionist cu acest club.

Olympique Lyonnais a formulat ulterior o acţiune în justiţie în vederea obligării lui Bernard şi a clubului Newcastle UFC la plata sumei de 53.357,16 euro, cu titlu de daune interese corespunzătoare remuneraţiei pe care acest jucător ar fi primit-o timp de un an dacă ar fi semnat contractul propus de club.

La acel moment, Carta nu prevedea un sistem de acordare de compensaţii clubului formator în cazul în care un jucător aflat la încheierea formării refuza să semneze un contract de jucător profesionist cu acest club. Într-un astfel de caz, clubul formator dispunea totuşi de posibilitatea de a formula o acţiune împotriva jucătorului "speranţă", în temeiul Codului muncii francez, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale care decurgeau din cartă, în vederea obligării respectivului jucător la plata de daune interese.

Curtea de Casaţie din Franţa, sesizată în ultimă instanţă, a solicitat Curţii de Justiţie de la Luxemburg să stabilească dacă principiul liberei circulaţii a lucrătorilor permite cluburilor formatoare să împiedice sau să descurajeze jucătorii "speranţă" ai acestora să semneze un contract de jucător profesionist cu un club de fotbal dintr-un alt stat membru, în măsura în care semnarea unui astfel de contract poate determina obligarea la plata de daune interese.

Curtea de la Luxemburg precizează mai întâi că activitatea salariată a lui Bernard constituie o activitate economică şi, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. De asemenea, potrivit Curţii, Carta prezintă caracterul unei convenţii colective care vizează reglementarea muncii salariate şi, ca atare, intră de asemenea în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

În continuare, Curtea de la Luxemburg a constatat că sistemul examinat, potrivit căruia un jucător "speranţă", la încheierea perioadei sale de formare, este obligat să încheie, sub sancţiunea plăţii de daune interese, primul său contract de jucător profesionist cu clubul care l-a format, poate descuraja acest jucător să îşi exercite dreptul la liberă circulaţie. În consecinţă, un astfel de sistem constituie o restricţie privind libera circulaţie a lucrătorilor.

Cu toate acestea, astfel cum a stabilit deja Curtea în 1995 în Hotărârea privindu-l pe Jean-Marc Bosman (jucător belgian-n.r.), având în vedere importanţa socială considerabilă pe care activitatea sportivă şi, în special, fotbalul o au în cadrul Uniunii, trebuie să se admită că obiectivul care constă în încurajarea recrutării şi a formării tinerilor jucători este un obiectiv legitim.

Pentru a examina dacă un sistem care restrânge dreptul la libera circulaţie al acestor jucători este apt să garanteze realizarea obiectivului menţionat şi nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia, trebuie să se ţină seama de caracteristicile specifice ale sportului în general şi ale fotbalului, în particular, precum şi de funcţia socială şi educativă.

Or, potrivit Curţii, perspectiva de a percepe compensaţii de formare este de natură a încuraja cluburile de fotbal să caute talente şi să asigure formarea tinerilor jucători.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a UE precizează că un sistem care prevede plata unei compensaţii de formare în cazul în care un tânăr jucător semnează, la încheierea formării sale, un contract de jucător profesionist cu un alt club decât cel care l-a format poate fi justificat, în principiu, de obiectivul care constă în încurajarea recrutării şi a formării unor tineri jucători. Cu toate acestea, un astfel de sistem trebuie să fie efectiv apt să atingă obiectivul menţionat şi să fie proporţional în raport cu acesta din urmă, ţinând seama de costurile suportate de cluburi pentru formarea atât a viitorilor jucători profesionişti, cât şi a celor care nu vor deveni niciodată profesionişti.

Astfel, rezultă că principiul liberei circulaţii a lucrătorilor nu se opune unui sistem care, în scopul realizării obiectivului de a încuraja recrutarea şi formarea tinerilor jucători, garantează despăgubirea clubului formator în cazul în care un tânăr jucător semnează, la încheierea perioadei sale de formare, un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru, cu condiţia ca acest sistem să fie apt să garanteze realizarea obiectivului menţionat şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

În ceea ce priveşte sistemul francez în cauză în acţiunea principală, Curtea de la Luxemburg reţine că acesta nu se caracteriza prin plata către clubul formator a unei compensaţii de formare, ci prin plata unor daune interese care îi puteau fi solicitate jucătorului respectiv ca urmare a încălcării angajamentelor sale contractuale, daune interese al căror cuantum era independent de costurile reale de formare suportate de acest club.

Astfel, aceste daune interese nu erau calculate în raport cu costurile de formare pe care le-a suportat respectivul club, ci având în vedere totalitatea prejudiciului suferit de acesta. Prin urmare, Curtea constată că sistemul francez depăşea ceea ce era necesar pentru a încuraja recrutarea şi formarea tinerilor jucători, precum şi pentru finanţarea acestor activităţi.