ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Marius Oprea: Ce am lăsat în urmă în ’89: foame, frig şi cozi – o viaţă umilitoare

Din păcate, numărul celor care ”regretă” fostul regim comunist nu este unul mic, nici acum, la 31 de ani de la Revoluţie. Din nefericire, ceea ce îi ajută în primul rînd este lipsa de cunoaştere şi apoi uitarea. Cei mai tineri nu ştiu nimic despre viaţa din acei ani: cei care au trăit umilinţele nu vorbesc despre ele.

3577 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Marius Oprea: Ce am lăsat în urmă în ’89: foame, frig şi cozi – o viaţă umilitoare

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Marius Oprea: Ce am lăsat în urmă în ’89: foame, frig şi cozi – o viaţă umilitoare

Istorie şi amnezie

Dincolo de manipularea prin brutalitate şi frică, concomitent cu represiunea exercitată de Securitate înainte de 1989, care semăna spaimă numai la pomenirea ei, a existat una mai perversă, dar nu mai puţin crudă: cea prin foame.

În 1989, cu toate că România îşi plătise integral datoria externă, socotită pînă atunci ”principalul vinovat” pentru nivelul de trai scăzut al românilor, acesta se se degradase considerabil. Susţinătorii din prezent ai acelor vremuri, apologeţi de ”stradă” ori salon, sînt ori cei în vîrstă, ori cei foarte tineri, votanţii ”neomarxişti” ai USR-PLUS. Primii au preferat să uite umilinţele la care au fost supuşi în cadrul unul adevărat ”ritual al cozii”, ultimii nu-şi pot pur şi simplu imagina cum era să stai la coadă la hîrtie igienică şi refuză să creadă că aşa ceva s-a putut petrece.

Lipsesc, pe de altă parte, marile sinteze privind istoria comunismului în România; abordarea subiectului s-a făcut disparat, şi nu în cadrul unui efort comun, destinat să facă lumină asupra a ceea ce s-a petrecut cu poporul român în ultima jumătate a secolului care s-a încheiat. Aceasta, în primul rînd din cauza cerbiciei cu care regimul Iliescu a apărat arhivele comunismului de curiozitatea îndreptăţită a cercetătorilor. Apoi, cunoaşterea s-a transfrmat în politică, prin ”Raportul Tismăneanu”, care chiar dacă a suplinit un mare gol, nu poate ţine locul unei asemenea sinteze.

Istoria celor 45 de ani de dictatură nu se predă în şcoli: ea a rămas, de cînd în 2006 am avut iniţiativa elaborării unui manual alterntiv de istorie a comunismului în cadrul Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului, o ”disciplină opţională”. Manipularea prin foame a românilor de dinainte de 1989 s-a tranformat în amnezie, iar amnezia în armă politică.

 

De la cartelă, la ”circurile foamei”

Mulţi au uitat că în acele zile din decembrie 1989, pe cerul Bucureştiului se profilau din ce în ce mai ameninţător scheletele “circurilor foamei”. Scheletele de beton erau proiectate ca imense ”fabrici de mîncare” la care, întocmai ca în celebrul roman 1984 al lui Orwell, regimul voia să ne alinieze, cu gamele şi căni în mîini, dintr-un exces egalitarist împins pînă la stupizenie – conducătorii şi activiştii partidului închipuindu-şi că, hrănindu-ne la fel, vom gîndi la fel.

Controlul şi manipularea prin foame îşi găsise în sinistrele şi imensele clădiri presărate prin marile oraşe ale României, ultima expresie. Astăzi, într-o ironie supremă a istorei, ele sînt ”mall”-uri şi mă întreb cîţi dintre tinerii care le calcă pragul le cunosc destinaţia iniţială.

În 1989, românii de rînd suportau cartelarea alimentelor, lipsa unor produse de bază, restrîngerea dreptului la libera circulaţie chiar în interiorul ţării, prin dispariţia benzinei de pe piaţă, orarele fixe şi meschine după care se distribuiau curentul, apa caldă, căldura şi chiar fadele, dar ideologizantele programe ale televiziunii.

Iarna, frigul din locuinţe era pătrunzător – temperatura urca rarerori peste 16 grade în apartamente. Apa caldă era raţionalizată, la două-trei ore pe săptămînă. Apa rece se înrerupea şi ea, ca şi curentul electric la orele serii.

Din fericire, însă, nu toţi suferim de această ciudată amnezie, legată de viaţa umilitoare pe care o duceam. Îmi amintesc cum au dispărut rînd pe rînd din galantare începînd din 1981 carnea, produsele lactate, inclusiv laptele, brînza şi untul; îmi sunt prezente  cozile la ouă, făină, orez, cafea, peşte proaspăt sau pui şi paste făinoase. Şirurile lungi de oameni în aşteptare deveniseră apoi, în ultimii trei ani ai regimului, o imagine comună, cotidiană. În toamna anului 1989, de pildă, se găseau cu greutate pe piaţă chiar sarea şi oţetul, necesare în orice gospodărie pentru murăturile de iarnă, micul refugiu casnic al fiecărei familii faţă de rigorile alimentare impuse de regim.

Nu era un fapt întîmplător, el are o semnificaţie aparte: un segment important din viaţa privată a românilor, cel al satisfacerii nevoilor de hrană, a ”pîinii noastre cea de toate zilele”, urma să fie ”socializat”, în scopul ”desăvîrşirii omului nou”: cu toţii urma să ne hrănim la amintitele cantine din ”circurile foamei”. Din fericire, în decembrie 1989 coşmarul a luat sfîrşit.

 

Raţia noastră cea de toate zilele

Precedînd acest experiment (al ”fabricilor de mîncare”) la care urma să fim supuşi,  probaserăm îndelung cozile la alimente. Fiind născut în 1964 şi locuind într-un cartier muncitoresc din Braşov, ele mi-au marcat întreaga copilărie şi adolescenţă. Nu trebuie să uităm că anii ‘80 au fost anii cartelării alimentelor. Cu excepţia Bucureştiului, “oraşul vitrină” al României, aşa cum Moscova era pentru URSS, raţionalizarea alimentelor s-a extins, din 1982, de la zahăr şi ulei, şi asupra altor categorii de alimente. Românilor le era foarte greu să obţină pînă şi sărăcăcioasa ”raţie” de alimente la care o familie avea dreptul.

Pentru familiile din România, procurarea unor stocuri adecvate de alimente devenise principala preocupare. Cele mai afectate de raţionalizarea hranei au fost marile centre industriale. Am notat în vara anului 1988 (luna iulie) care erau raţiile lunare de alimente pentru o persoană:

  • 500 de grame de carne (porc, inclusiv oase şi grăsimi)
  • 600 de grame de salam şi cârnaţi (de obicei, aproape imposibil de găsit)
  • jumătate de pachet de unt
  • 700 de mililitri de ulei
  • 1 kilogram de zahăr
  • 12 ouă (de obicei, aproape imposibil de găsit)
  • 1 – 4 pui per familie (De precizat: puii ”se găseau” greu, iar raţia varia de la o lună la alta, în funcţie de mărimea lor; de cele mai multe ori erau foarte mici şi slabi. În unele cazuri, puii păreau să aibă aceeaşi dimensiune şi aceeaşi greutate precum un porumbel şi deseori se livrau cîte doi – trei, într-o pungă mai mică de un kilogram)
  • o jumătate de franzelă de persoană pe zi
  • mălaiul era ”la liber”, dar lipsea cu desăvîrşire din magazine.

Raţiile se puteau cumpăra după ore de stat la coadă la fiecare produs în parte,  iar cifrele sînt similare cu raţiile alimentare impuse în toate oraşele României. Niciodată nu plecau toţi oamenii de la o coadă cu cumpărăturile făcute – cantităţile erau mult mai mici decît cererea.

 

Noroc cu ţăranii

Din fericire, an de an pe parcursul ultimului deceniu trist al istoriei comuniste a ţării, fructele şi legumele anotimpurilor au îmbunătăţit regimul alimentar al românilor, iar momentul în care numărul fructelor de sezon se reducea, regimul alimentar suferea şi el la nivel naţional aceeaşi severă restricţionare.

La sfîrşitul verii, în pieţe se găsea o oarecare varietate de fructe (exclus cele de import, precum portocalele sau bananele, care se vindeau la magazine alimentare numai în lunile de iarnă, cu cozi imense). Ananas, ori alte fructe exotice n-a văzut nimeni într-un magazin, înainte de 1989.

În general, în pieţele unde vindeau ţăranii, se practicau preţuri neoficiale, afişate numai atunci când inspectorii pieţei se aflau prin preajmă. De obicei, aceste preţuri erau cel puţin duble faţă de cele ale aprozarelor de stat, dar şi produsele ţăranilor erau, de regulă, mai proaspete şi de o calitate mai bună decât cele din în magazinele oficiale.

Trebuie să menţionez aici greutăţile întîmpinate de micii producători agricoli, începînd cu dificultatea venirii lor pe pieţele oraşelor, din cauza crizei de combustibili şi încheind cu faptul că, din banii obţinuţi pe produse, îşi procurau din magazinele oraşelor, în genere cu foarte mare greutate, produse şi alimente care le lipseau. La ţară, uleiul şi zahărul erau drastic drămuite, iar orice vizită a unui orăşean la rudele de acolo era însoţită, ca într-un adevărat ritual, de asemenea cadouri de nepreţuit.

 

Ritualul degradant al cozii

Poate că cea mai cinică raţionalizare dispusă a fost cea a pîinii. Lipsa pâinii a fost endemică în anii 80 în România, fostul grînar al Europei interbelice. Ea este mai relevantă decît multe alte date privind sărăcia şi umilinţa îndurate de români, în timpul regimului comunist. Ţăranii fugăriţi de miliţieni pe peroanele gărilor bucureştene sau prin autogări, pentru a le confisca sacoşa de pîine cumpărată “ilegal” din Bucureşti, singurul oraş în care aceasta nu fusese raţionalizată, au fost poate printre cele mai triste imagini pe care mi le amintesc de atunci. Criza pîinii atinsese un asemenea nivel, datorită exportării nesăbuie a grîului, în dispreţ faţă de cei care îl produceau, încît făina ajunsese să lipsească pînă şi din magazinele diplomatice, după cum am aflat după Revoluţie de la fostul ambasador al Olandei în România acelor timpuri, regretatul Coen Storck.

Exista un adevărat ritual al cozii. Nu am uitat frenezia sacoşei goale din preajma sărbătorilor consacrate ale regimului (1 mai şi 23 august, sau zilele de naştere ale cuplului dictatorilor). În aceste zile aveau loc aprovizionări suplimentare cu produse lactate şi carne în magazinele alimentare de stat, de obicei făcute la ore şi în momente întâmplătoare, fie din noapte fie din zi, generînd cozi care se formau uneori fără ca produsele să fi sosit. Asemenea cozi se formau pe parcursul zilelor de sărbătoare şi durau pînă tîrziu, spre miezul nopţii, după ce marfa era adusă şi vîndută pe loc. Mulţimea adunată cu asemenea prilejuri reprezenta o stranie şi ciudată privelişte în oraşele României, în care trotuarele erau, în mod normal, pustii după lăsarea întunericului.

Petreceam la cozi, ori în aşteptarea mijloacelor de transport în comun supraaglomerate, în medie, în jur de o oră pe zi. La cantina studenţească, la alimentara, la cinematorgraf şi chiar la librărie, cînd ”se băgau” traduceri, vîndute obligatoriu ”la pachet” cu cîte o carte tehnică de specialitate. Cea mai lungă coadă la care am stat vreodată a fost la ”Cel mai iubit dintre pămînteni”, a lui Marin Preda. Din cei 26 de ani cît aveam la Revoluţie, un an petrecusem la coadă.

Cu toată această viaţă umilitoare, la 31 de ani de la căderea comunismului, ne-am izolat faţă de istoria noastră recentă, faţă de propriile traume. Am devenit chiar nostalgici. Sau, pur şi simplu, cum am spus, cei mai tineri n-au habar cum a fost. Şi nu au nici curiozitatea să afle şi nici libertatea interioară de a accepta că aşa ceva a fost posibil : le-ar contrazice idealurile şi valorile progresiste.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici