COMENTARIU Marius Oprea / Cum scăpăm de sărăcie? Dacă există vreun vaccin, l-am vrea toţi!

Am fost la cumpărături la un hypermarket, nimic ieşit din comun. Un bax de apă minerală, am găsit la ofertă. 2 lei şi 97, în total 17 lei şi 82. Am dat cu 60 de bani mai mult la sticlă, deci cu 3 lei 60 mai mult pentru toate cele 6 sticle, faţă de cît costau pe la începutul pandemiei. Dr.Oetker, esenţa de vanilie, s-a scumpit cu aproape 2 lei, a ajuns la 4,40. Chiar şi coaja de lămîe a ajuns la 1,74, de la 1,11 bani. Laptele s-a scumpit mai mult: a ajuns, de la 3 lei şi 20 pînă la 4,49. Cam toate produsele din coş s-au scumpit, în afara pătrunjelului, luat la ofertă cu 99 de bani, pentru că era ofilit. Coşul tîrguit cu soţia, pentru parastas (cel de trei luni de la moartea mamei sale) a ajuns la 154,20. Ar fi trebuit şi aşa scump, cam cu o treime mai scump decît pe la începutul pandemiei să scadă la 148,92, datorită a şase doze de pepsi, care la raft erau reduse la 2,11, dar la casă au fost marcate tot la preţul iniţial, de 2,99 lei. 88 de bani x 6, sînt 5,28 lei, ”furaţi” uşurel din buzunarul nostru pe drumul de la ”oferta” de la raft, care funcţionează doar pînă în faţa casei de marcat. Nu-l mai vrei, nu-l iei. Dar ne trebuie, nu ne mai întoarcem cu el la raft, trebuie să punem în cele şase pachete de împărţit. Pachete puse în pungi. Ca să vorbim şi despre pungi, ele, pungile ecologice în care punem fructele şi zarzavaturile sînt singurele care nu s-au scumpit, costă tot 10 bani.  

 

Ce e la hypermarket e peste tot. La pompa de benzină e, se ştie, o adevărată tragedie, ca şi la factura de gaze şi electricitate. Nicăieri nu poţi spune că ”e ca înainte”, dar peste tot poţi compara preţurile, ante şi post-pandemie şi nicăieri nu găseşti motive de liniştire, cu atît mai puţin de entuziasm. Şi, din cîte se vede, din rata inflaţiei care a  --ajuns deja la 13,8% şi nu are perspective să mai scadă, ci dimpotrivă, ne aflăm în mijlocul unei curbe ascendente a preţurilor. Eu mă raportez la ulei, indicele cel mai bun pentru a compara viaţa de acum cu aceea din timpul lui Ceauşescu. La mijlocul anilor ’80, o sticlă de ulei de un litru (ulei vărsat, cum se dădea cel de la raţie) era de 9 lei. Acum e în jur de 13 lei. Tot 13 lei se scumpise uleiul şi în ultimii ani ai regimului comunist, cînd România ajunsese, din punct de vedere economic, la sapă de lemn şi românii într-o stare de cruntă sărăcie, care i-a făcut să iasă în stradă – bineînţeles, alături de schizofrenia colectivă în care eram siliţi să trăim: cîntînd ”epoca de aur” şi mîncînd pîine cu marmeladă, căci untul, de opt lei pachetul, se găsea foarte greu şi pentru un pachet de 200 de grame trebuia să porţi o adevărată luptă cu conaţionalii, la o coadă lungă de o sută de metri. 

 

Am ajuns, deci, cumva, unde ne-am întors, în sărăcia ”epocii de aur”. Dar trăim în capitalism. Acum preţurile sînt dictate de cererea pieţii, iar piaţa cere în continuare. Banii noştri, din ce în ce mai drămuiţi, şterpeliţi de casele de marcat care ”uită” să mai marcheze reducerile produselor aşa-zis, aflate ”la ofertă”, pentru a te îmbia să le alegi pe ele şi să pui cît mai multe în coş. 

 

Politica fentei, la hypermarket, se traduce la nivel mai înalt, prin politica ”prafului în ochi”. Voucherele pentru săraci vor ajunge la ei cîndva prin vară, cînd preţurile vor fi şi ele altele, cînd nu vor mai putea cumpăra cu 50 de lei patru sticle de ulei, ci doar trei. Nu 25 de franzele simple, de 1,99 lei, ci numai 18. Şi aşa mai departe. Ne adîncim, treptat, în sărăcie. Fără îndoială, consumul se va împuţina, pentru că oamenii nu mai au bani. Nu mai pot recurge, ca altădată, la ”economia autarhică”, la sprijinul rudelor de la ţară. Mica lor fermă e în faliment, a fost luată de bancă, pentru neplata creditelor la timp. Au fost doi ani îngrozitori pentru merele româneşti, care s-au făcut, dar nu intră în hypermarketuri şi au fost vîndute la polonezi, care fac suc din ele, cu 60 de bani kilogramul. În hypermarketuri intră însă sucul. Doi litri de suc polonez din mere româneşti costă 12 lei. Şi se găsesc şi mere de import, cu 6 lei kilogramul.

 

Uite-aşa, şi partea bună a sărăciei noastre de odinioară s-a dus pe copcă. Cumpăr ouă din cofraj mare, în punguţa ”bio” de 10 bani. Costau 40 de bani, înainte de pandemie, cele mărimea M. Acum sînt 65 de bani – acceptabil încă, faţă de cele la cofraj de 10, aceeaşi mărime, care s-au făcut aproape de 10 lei. S-a scumpit cofrajul? Peste tot, derută – în faţa preţurilor, care ajung să-ţi joace în cap, dacă te gîndeşti prea mult la ele. Cumperi şi pleci, gîndindu-te cum să faci să scapi de sărăcie. Căci, fără îndoială, în acelaşi ritm, ea se apropie cu paşi mari, să te înşface. Şi nimeni nu te apără. Politicienii se bat, pe ”legea off-shore”, pe o exploatare ipotetică de gaz, care ne-ar putea scoate din criza gazului, zice-se, în 3-4 ani. Aşa să fie, deşi am îndoieli că preţul gazului o să mai scadă vreodată, dar poate că nu va mai creşte, de atunci încolo. Dar, pînă atunci?

 

Preşedintele Iohannis critică ”ceaiul de tei” pe care ni l-a recomandat guvernatorul BNR Mugur Isărescu, adică, invitaţia la calm. Da, trebuie măcar calm, în faţa dezastrului. Să întîmpinăm sărăcia cu calm. Foamea ne distruge stomacul, dar stomacul se poate reface. Enervările ne distrug neuronii, care nu se mai refac şi îmbătrînim urît. Cu un parkinson mai urît decît al lui Putin. Lupta de zi cu zi devine din ce în ce mai apatică. Sorţii de izbîndă nu se mai arată de partea noastră. Nu avem nici acum, în momente de criză, politicieni de calibru care să ne dea speranţa că ne-ar putea scoate din tunelul în care ne afundăm şi la capătul căreia nu se întrezăreşte încă vreo luminiţă. Dacă ar fi un vaccin împotriva sărăciei, l-am vrea cu siguranţă toţi. N-am vedea niciun antivaccinist la televizor. În schimb, poate la alegeri, guvernanţii vor fi vaccinaţi ei, de popor. Cu votul.