ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Uimitoarea ascensiune şi cădere a colonelului Dulberger: ”Tîmpit am fost, că am intrat în Securitate!”

Colonelul Mihail (Mişu) Dulgheru, timp de patru ani şi o lună temutul şef al Anchetelor penale din Securitatea Poporului, de la înfiinţarea acesteia, în 1948, s-a născut ca Moise Dulberger, pe 16 ianuarie 1909 la Tecuci, şi a murit pe 11 aprilie 2002 la Toronto, în Canada. Între anul naşterii sale şi cel al morţii, lumea şi-a schimbat de multe ori chipul. Dar, pentru mulţi, chipul şi numele colonelului de securitate Dulgheru a fost unul dintre ultimele pe care l-au văzut, în viaţa lor de oameni liberi.

Fiul Olgăi şi al lui Sache, un comerciant evreu destul de avut din Tecuci, într-atît încît să-şi trimită băiatul la studii în Germania, la un liceu economic din München, Mişu s-a întors din străinătate cu planuri mari, ca orice tînăr, dar pe care destinul i le-a îngropat curînd, sub rutina unui mărunt funcţionar de bancă, la ”Banque de Belgique pour l´Étranger”, din Bucureşti. De aici, după ce şi-a făcut ”mîna”, a lucrat în contabilitate, la o firmă de export de cereale a unchiului său, Iosif Marghebus, ”comersant angrosist”. În 1932, a fost încorporat în armată. Ţinuta sobră şi fizicul l-au recomandat pentru cavalerie, aşa că a fost încorporat la Escadronul 1 Galaţi, al Regimentului 10. Deplin maturizat după această experienţă, Mişu Dulbergher a plecat, odată ieşit de sub arme, să cucerească lumea şi a început cu Bucureştiul. Destinul său părea liniar, dinainte trasat, dar istoria a intervenit în el, deşi nu brutal şi nu de la început, însă deajuns încît să i-l înrîurească.  

 

Tînărul Dulbergher a lucrat mai întîi la magazinul de haine ”Preston”, ţinut de vărul său Iosif Abramovici, de unde în 1938, a ocupat postul de magazioner, la fabrica de mătase ”Royal”. Pe unde trece, provoacă pasiunile multor frumuseţi, pînă cînd contabila Liza  Marcusohn îl subjugă, la rîndul ei, total. Se căsătoresc în 1938, an în care pentru tinerii însurăţei au început şi necazurile, în urma legilor antievreieşti, deja menţionate, ale guvernului Goga-Cuza. Mişu Dulbergher a fost concediat de la fabrica de mătase ”Royal”. Reuşeşte să cumpere de la fabrică un stoc de prosoape defecte, iar pînă la sfîrşitul anului, el şi Liza trăiesc din vînzarea unei părţi a stocului. La începutul anului 1939, împrumutîndu-se de la rudele bogate, cei doi au cumpărat două maşini de cusut şi una de festonat butoniere şi au deschis la locuinţa lor un mic atelier, de confecţionat lenjerie bărbătească, recondiţionînd aceleaşi prosoape de mătase, de la ”Royal”. 

Afacerile nu le merg strălucit, dar merg. Pot trăi, cît de cît decent. Ocazia unui cîştig suplimentar s-a ivit în ianuarie 1940, cînd frumoasa Liza este angajată prin concurs pe postul de secretară dactilografă, la reprezentanţa comercială sovietică, din Bucureşti. La scurt timp, ea l-a recomandat pe soţul ei, pentru postul de şofer. Cei doi aveau destul de mult de lucru, pentru că, în urma unui acord comercial româno-sovietic, statul român se angajase să furnizeze mărfuri, pentru preluarea leilor existenţi pe teritoriul URSS prin ”eliberarea” Basarabiei. 

 

Curînd, pentru cei doi au început însă şi necazurile, legate tocmai de acest loc de muncă: în 22 iunie 1941, a doua zi după declanşarea războiului antisovietic, au fost arestaţi şi internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, ca ”personal” care a lucrat pentru inamic şi sînt susceptibili de a fi spionat, pentru sovietici. Vrînd-nevrînd, în lagăr au fost adoptaţi rapid de către comunişti, mai ales că, pentru aceştia, statutul soţilor Dulbergher, de foşti angajaţi ai reprezentanţei comerciale sovietice era o ”recomandare” arhisuficientă şi garanţie, în sine. Şi această carte de vizită a fost cea care le-a schimbat întreg destinul.

După 23 august 1944, Vania Didenco (alias Vidraşcu Ion), internat în lagăr ca suspect de spionaj pentru sovietici (într-adevăr, era agent NKVD, dar Siguranţa nu l-a putut ”dovedi”), cu care soţii Dulberger au înnodat o prietenie din lagăr, a ajuns eminenţă cenuşie a serviciului secret cominist. El a fost cel care l-a recrutat şi propulsat pe Mişu Dulbergher în funcţia de inspector al Siguranţei, după un stagiu de “muncă” în “Formaţiunile de luptă patriotică”, organizaţia paramilitară a comuniştilor. În aceste împrejurări, din considerente de conspirativitate, Dulbergher devine Dulgheru, nume pe care Mişu îl va adopta definitiv. 

 

Pe proaspătul inspector al Siguranţei, uniforma venea ca şi turnată, iar aptitudinile sale de contabil s-au arătat minunate pentru noile lui sarcini. A devenit curînd şef de cabinet al secretarului de stat al Ministerului de Interne, comunistul Teohari Georgescu, după ce scurtă vreme lucrase în Brigadă Mobilă de pe lângă Direcţia Generală a Poliţiei, condusă de Alexandru Nicolski. Cunoaşterea limbii germane l-a indicat drep persoana potrivită, atît pentru a face parte din Comisia de Repatriere a prizonierilor de război din lagărele occidentale, dar mai ales în misiunea de deportare a peste 60.000 de saşi şi şvabi, trimişi la munca de reconstrucţie din lagărele URSS-ului, în 1945. Abilităţile ”contabilizării” oamenilor i-au fost rapid remarcate.  

 

Cînd s-a înfiinţat Securitatea Poporului în august 1948, a primit misiunea de a alcătui noi liste, cu numele celor ce se arătau “duşmani ai poporului”, după ce însă avea să-i şi dovedească. Pe linie profesională, Nicolski şi pe linie politică Teohari Georgescu l-au recomandat pentru funcţia de director al Direcţiei de Anchete. Puţin mai complicat ca la saşi şi şvabi, unde şirurile de nume vorbeau de la sine. Oricum, se obişnuise deja să înlocuiască şirurile de cifre cu şiruri de de oameni. În noua funcţie, Dulgheru, uns proaspăt colonel, trebuia să extragă din “bilanţul contabil” al memoriei arestaţilor, consemnat în procesele verbale de anchetă, “crimele la adresa regimului democrat popular” şi numele complicilor la aceste “crime”, în aşa fel încît “maşina de tocat amintiri” a Securităţii să nu se oprească niciodată.

 

Incontestabil, în uniforma Securităţii Mişu Dulgheru nu mai avea nimic din contabilul cu “mînecuţe” de odinioară. Sobrietatea sa impresiona plăcut superiorii, care o interpretau drept “vigilenţă”.Cei din Securitate îl şi porecliseră ”Împăratul”. Nu doar că arăta ca atare, dar avea, într-adevăr, puterea de viaţă şi de moarte asupra oamenilor. A ales-o cel mai des pe ultima. Toate caracterizările care i-au fost făcute sînt laudative.  

 

Spre deosebire de colegi, arestaţii aveau o altă perspectivă. Lena Constante a fost chemetă de două ori în biroul atotputernicului Dulgheru, pentru a fi  determinată să-şi recunoască “activitatea de spionaj”, la care “fusese părtaşă” împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Traumatizată în urma presiunilor fizice suferite din partea anchetatorilor, în încercarea de a i se contraface memoria, Lena Constante nu a uitat uşor aceste întîlniri, adevărate evenimente în cotidianul detenţiei. 

 

La 17 februarie 1954, anchetată de locotenentul Micle Teodor, interesat de fostul său superior (între timp, intrat şi el în malaxorul Securităţii) ea l-a descris pe Mişu Dulgheru în felul următor: “Era îmbrăcat în civil, într-un costum gri deschis, era înalt, de vreo 40-50 de ani şi m-a primit într-un birou foarte luxos. Acest birou era mobilat cu mobilă tapisată cu catifea de culoarea roşu aprins. Pe partea stîngă se aflau geamuri, o masă de consiliu cu sacune îmbrăcate în pluş roşu, o măsuţă pe care se găsea un radio. În fund era biroul. Un birou mare. Pe partea dreaptă era o canapea mare, din pluş roşu. Deasemeni, mai erau nişte fotolii. M-am aşezat pe un scaun la distanţă de birou, care fusese pregătit pentru mine. Mi-a spus că dacă îi voi spune adevărul, îmi va da ţigări americane. A deschis uşa din fundul biroului, care dădea  într-un fel de cămară, a luat un pachet de ţigări Chesterfield şi m-a servit. Dar n-am spus nimic şi nici a doua zi nu am spus nimic. De data aceasta, nu am mai primit nici o ţigară”. Întîlnirea ei cu şeful Direcţiei de anchete  se petrecuse în luna mai, a anului 1951. 

 

Să ne întoarcem însă cu zece ani mai înainte… Colonelul Gheorghe Zlătescu, comandant al lagărului Târgu Jiu, l-a cunoscut pe Mişu Dulbergher în toamna anului 1941. Atunci, un deţinut cu influenţă, Krug Samuel, şeful fabricii de alabastru care funcţiona în lagărul de la Târgu Jiu, i-a cerut colonelului să-l mute pe Dulbergher, de pe şantierul Bumbeşti-Livezeni la fabrica pe care o conducea. Într-o secţie a atelierelor din lagărul de la Târgu Jiu, Liza Dulbergher lucra la împachetarea săpunului în celofan.  Colonelul Zlătescu a acceptat, aşa că cei doi s-au reîntîlnit, după cîteva luni de despărţire. Tot Krug Samuel, căruia i s-a adăugat şi locotenent-colonelul Ienăşel (cu care soţii Dulbergher aveau bune relaţii) au intervenit cu succes la comandantul lagărului, pentru a-i scăpa de deportarea în Transnistria. 

 

După patru ani, în august 1945, fostul colonel Zlătescu era deţinut   la penitenciarul Dumbrăveni: “Atunci a venit în inspecţie Directorul General al Penitenciarelor, însoţit de Mişu Dulbergher, despre care am aflat că acum se numeşte Mişu Dulgheru. În momentul în care a trecut prin faţa celulei în care mă găseam eu, dl. Mişu s-a adresat  Directorului general, astfel: Cum s-a schimbat bestia de Zlătescu!…”

 

La 16 octombrie 1952, Mişu Dulgheru a fost el însuşi arestat. Uniforma care venea ca turnată pe trup nu i-a mai folosit la nimic. “Căderea” lui Dulgheru în dizgraţia regimului şi a propriului aparat de Securitate s-a produs în împrejurările luptelor pentru putere din partidul comunist, sfîrşite cu îndepărtarea Anei Pauker, arestarea lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu.

 

Furtuna “la vîrf” din partid a provocat valuri de arestări pînă la baza lui, ale presupuşilor “deviaţionişti” şi ”conspiratori”, din ”grupul” Anei Pauker. Ocazie cu care a avut loc inclusiv o epurare cu caracter nedeclarat ”antisemit”, în interiorul Securităţii, mai ales după numirea în fruntea Ministerului Afacerilor Interne a lui Alexandru Drăghici. Elegantul Dulgheru a avut ghinionul să fie trecut de către alţi socotitori ai meandrelor memoriei, pe lista neagră a partidului comunist. Fusese prea apropriat de ministrul de interne Teohari Georgescu, iar acesta prea servil faţă de ”tovarăşa Ana”. Altă vină, n-avea: lucrase cu un mare devotement, împotriva ”dşmanilor poporului”, cu care anchetatorii din subordinea lui înfundaseră atît închisorile, cît şi cimitirele acestora. 

 

Mişu Dulgheru a fost anchetat timp de doi ani şi trei luni, după care a fost eliberat, fără a i se găsi un cap de acuzare. Formal, a fostu totuşi condamnat la perioada în care a stat închis şi a fost degradat, la simplu soldat. A ajuns, în anii ulteriori eliberării, contabil la Secţia de Foarfeci şi Bricege a Întrerprinderii ”MetaloGlobus”, de unde a fost promovat şef la ICAB, peste canalele Bucureştiului. A emigrat în Israel, unde se afla una din fiicele sale, în anii ’70, iar de aici în Canda, la cealaltă fiică a sa. Dar, să ne întoarcem la ce ne interesează – a doua cotitură a destinului său. 

 

În timpul detenţiei, spre deosebire de ”suta de mii” de ”duşmani ai poporului” pe care atît el, cît şi Teohari Georgescu invocau, în apărarea lor, că i-au trimis în temniţă, regimul său penitenciar nu a fost aidoma cu al celorlalţi  deţinuţi. A mîncat îndeajuns, a avut parte de haine curate şi medicamente.  Nu a fost torturat. Doar la un moment dat, unul dintre anchetatori i-a pus în faţă o scrisoare, care îi fusese confiscată la arestare şi al cărei final suna cam aşa: “Pe tine, draga mea Liza, te îmbrăţişez şi te sărut, cu toată dragostea, al tău Miţu-Chiţu, care se gîndeşte mereu la tine”. Anchetatorul a vrut să ştie ce-i cu acel ”Miţu-Chiţu”. Total dezgolit în faţa fostului subaltern, Mişu Dulgheru a izbucnit, iar momentul e consemnat în procesul verbal al anchetei: “Tîmpit am fost, că am intrat în Securitate!” Meticulos şi impasibil, fără vreun pic de empatie, care nu făcea parte din ”fişa postului”, anchetatorul şi-a reluat treaba: “Ai declarat verbal că dumneata nu aveai  ce căuta în Securitate. De ce?” Era în după-amiaza zilei de 11 ianuarie, a anului 1954.