BIOGRAFIE: Albert al II-lea, regele preocupat de unitatea Belgiei

Născut la 6 iunie 1934, al doilea fiu al lui Leopold al III-lea şi al reginei Asrid, el a devenit regele Albert al II-lea, al şaselea monarh belgian, la 9 august 1993, după decesul neaşteptat al fratelui său, regele Baudouin, care nu a avut copii.

În perioada respectivă, belgienii au fost surprinşi de faptul că acesta a urcat pe tron, la 59 de ani, după ce a fost timp de 30 de ani "super-ambasadorul" comerţului exterior belgian. Regatul credea că fiul cel mare al lui Albert, Philippe, va fi cel care îi va succeda unchiului său, Baudouin. Accest lucru se va întâmpla duminică, dar 20 de ani mai târziu.

Petrecăreţ, spiritual, amator de maşini puternice şi de iahting pe Marea Mediterană, Albert "nu are vocaţia de sacrificiu a fratelui său", subliniază biograful monarhiei, Patrick Roegiers.

Cu toate acestea, el se va căsători în 1958 cu o încântătoare aristocrată italiană, Donna Paola Ruffo di Calabria, iar "simţul datoriei va prevala în curând", dezvăluie un alt cronicar regal, Christian Laporte.

Mai puţin interesat de culisele vieţii politice decât fratele său mai mare, Albert al II-lea percepe totuşi îngrijorarea belgienilor atunci când izbucneşte teribilul "caz Dutroux" în 1996.

Primind victimele supravieţuitoare ale ucigaşului pedofil şi familiile copiilor asasinaţi, el a "jucat rolul de stabilizator moral", potivit fostului premier Herman Van Rompuy.

Albert al II-lea a devenit apoi unul dintre ultimele simboluri ale unităţii fragile a ţării când conflictul politic dintre francofoni şi flamanzi s-a agravat în vara lui 2007, apoi din nou după alegerile din iunie 2010.

Neobosit, el a încercat să reunească valonii şi flamanzii, cu culturi diferite. Foarte activ în culisele palatului său, deşi este reprezentat în papuci de casă şi halat de caricaturistul cotidianului Le Soir, el a jucat rolul de mediator în perioada în care ţara nu reuşea să aleagă un Guvern.

Până în punctul în care a resimţit "o mare oboseală" - potrivit declaraţiilor reginei Paola -, care explică astfel abdicarea sa la vârsta de 79 de ani, în pofida noilor alegeri legislative de mare risc din mai 2014.

În timpul ultimilor ani de domnie, Albert al II-lea şi-a asumat riscuri denunţând "separatismul explicit sau disimulat" sau cerând în iulie 2011 lumii politice să se înţeleagă, în cadrul unei intervenţii televizate în care şi-a exprimat furia şi care a rămas celebră.

Aceasta i-a adus o neîncredere constantă din partea separatiştilor flamanzi din cadrul N-VA, care îl consideră prea apropiat de francofoni şi cărora le-ar plăcea să trăiască în republica ... flamandă.

În plan privat, Albert al II-lea nu a avut o viaţă uşoară. El avea un an când mama sa, regina Astrid, a murit într-un accident de maşină.

După invadarea Belgiei, la 10 mai 1940, el este închis în palatul din Laeken împreună cu familia sa, care va fi dusă de germani în Austria, unde a fost eliberată de armata americană în mai 1945.

Din cauza opoziţiei unei părţi a belgienilor faţă de revenirea tatălui său, regele Leopold al III-lea, în Belgia, familia regală se instalează în Elveţia, de unde se va întoarce în 1950.

Pentru a calma o ţară care atunci era în pragul insurecţiei, Leopold al III-lea se retrage în favoarea lui Baudouin, care va domni timp de 43 de ani, lăsându-l în umbră pe fratele său mai mic.

Albert al II-lea şi regina Paola au avut trei copii: Philippe, moştenitorul tronului, născut în 1960, apoi Astrid şi Laurent.

În 1999, regele a surprins evocând lunga criză pe care a traversat-o relaţia cu soţia sa, în anii 1960 şi 1970. El a recunoscut atunci, cu jumătate de gură, existenţa unui copil născut în afara căsătoriei. El nu a recunoscut însă niciodată oficial că Delphine Boël, fiica unei baronese cu care el a avut o relaţie de lungă durată, este acel copil. Aceasta din urmă, în vârstă de 45 de ani, cere în prezent ca paternitatea să fie stabilită prin teste ADN.