Barbra Streisand dezvăluie povestea vieţii sale în memoriile ”My Name is Barbra”

  • Memoriile de peste 1 000 de pagini ale legendarei artiste oferă o incursiune detaliată în ascensiunea sa necruţătoare şi în culisele unor creaţii memorabile, de la ”Funny Girl” la ”The Way We Were”.
  • Streisand vorbeşte deschis despre cariera sa, relaţiile personale şi activitatea sa constantă ca activist politic, oferind cititorilor o privire captivantă în lumea sa complexă şi influentă.
174 afișări
Imaginea articolului Barbra Streisand dezvăluie povestea vieţii sale în memoriile ”My Name is Barbra”

Barbra Streisand dezvăluie povestea vieţii sale în memoriile ”My Name is Barbra”

Într-un interviu recent, Barbra Straisand a dezvăluit detalii din memoriile ei, conform Associated Press. Există motive pentru care ”My Name is Barbra” a durat atât de mult să se finalizeze, chiar mai mult decât cele mai complexe proiecte cinematografice ale artistei. Timp de decenii, a avut rar timpul necesar pentru a se retrage şi a scrie. Chiar şi cu cariera sa cinematografică şi de concert încheiată - ”Nu mai simt plăcere să mă prezint,” spune ea - activistul liberal de lungă durată şi activistul politic rămâne absorbit de ştiri, indiferent cât de îngrijorătoare ar fi acestea, de la alegerile prezidenţiale din SUA de anul viitor la războiul din Orientul Mijlociu.

Pentru Streisand, una dintre cele mai private vedete, a vorbi despre ea însăşi este o provocare în curs de desfăşurare. Dar, aşa cum explică în memoriile sale, a simţit o ”obligaţie faţă de oamenii cu adevărat interesaţi” de munca ei, de procesul din spatele muncii sale ”şi, poate, de persoana din spatele procesului”.

”Credeam că scrisul unei cărţi ar fi mai uşor decât realizarea unui film, dar, Doamne, m-am înşelat,” spune Streisand.

Publicată la începutul lunii noiembrie, ”My Name is Barbra” este o carte de memorii de aproape 1.000 de pagini care acoperă una dintre poveştile epice din lumea showbiz-ului modern - ascensiunea ei necruţătoare din Brooklyn-ul clasei muncitoare din anii 1940 şi 1950 la faima globală. Înregistrările lui Streisand au vândut mai mult de 100 de milioane de copii în întreaga lume, iar onorurile ei variază de la multiple premii Emmy şi Grammy până la un premiu pentru întreaga carieră de la American Film Institute şi o Medalie prezidenţială pentru Libertate.

Editorii au căutat povestea vieţii sale încă din anii 1980, când editoarea de atunci a Doubleday, Jacqueline Kennedy, a încercat să o convingă pe Streisand, care simţea că nu este pregătită. Dar, începând cu sfârşitul anilor 1990, Streisand a început să-şi scrie memoriile, de mână, pentru că nu putea să tasteze. A acceptat un contract cu editura Viking în 2015 şi remarcă că un manuscris pe care se aştepta să-l termine în doi ani a durat zece ani, o întârziere de care s-a bucurat să afle că nu este neobişnuită în publicare.

În memoriile sale, Streisand împărtăşeşte amintiri vii, detaliate, despre debutul său pe Broadway şi în filme în ”Funny Girl”, despre înregistrarea unor albume de top ca ”People” şi ”Guilty” şi realizarea unor filme precum ”The Way We Were”, ”A Star Is Born” şi ”Yentl”, care a marcat începutul realizărilor sale unice ca femeie care a produs, regizat şi jucat în propriile sale filme. Ea se uită şi înapoi la căsătoria sa de 8 ani cu Elliott Gould, aventurile cu Ryan O'Neal şi Don Johnson printre alţii şi relaţia sa durabilă cu James Brolin, cu care s-a căsătorit în 1998.

”Nimic nu e imposibil”, aşa începe epilogul cărţii.

”My Name is Barbra” a ajuns în primele cinci poziţii pe lista de bestseller-uri a New York Times şi a primit recenzii asemănătoare cu cele inspirate de filmele şi albumele ei: ”La inimă, aceasta este o poveste atât de plină de viaţă, furie, ambiţie incredibilă şi mâncare (Streisand iubeşte să mănânce), încât ieşi din ea epuizat, dar zâmbind,” a scris Emma Brockes de la The Guardian.

În timpul interviului recent, Streisand a reflectat asupra gusturilor sale muzicale, a filmelor pe care le-a făcut şi a celor pe care le apreciază şi a simţului său al destinului, începând din copilărie.

Ea îşi aminteşte că a văzut ”Jurnalul Annei Frank” pe scenă în anii 1950. Chiar şi atunci, ştia pur şi simplu că poate face asta.

”Mi-am spus: «Am 14 ani. Sunt evreică, şi pot juca acel rol». Ei bine, cum am ştiut asta? Nu ştiu. Deci, există o parte din mine care este foarte autonomă sau care crede în mine. Dar există şi o altă parte, o negativitate, o îndoială - ”nu ştiu dacă este doar la persoanele artistice, dar este o dicotomie”, spune ea.

”Şi apoi mai este partea care ştie din suflet, din ADN-ul meu, de la tatăl meu, poate chiar de la mama mea, care îmi spune: «Poţi face asta». Nu ştiu cum să o descriu. Nu vine într-o sticlă.” 

Tatăl ei a murit când ea era încă un copil. Era cunoscută pentru asta, drept ”fata fără tată”, îşi aminteşte ea, şi pentru că avea ”o voce bună”. În adolescenţă, fiind mai inspirată de coloana sonoră a filmului ”Guys and Dolls” decât de ultimul hit al lui Elvis Presley sau Chuck Berry, ea a preferat musicalurile de pe Broadway în locul rock 'n' roll-ului.

„Căutam mai întâi versurile. Dacă mă identific cu versul, pot cânta melodia. Eram încrezătoare în vocea mea.”

”Melodiile de show proveneau din musical-urile de pe Broadway. Există un personaj care interpretează acele părţi şi cântă acele cântece. Aşa cum există ceva de jucat. Există un început, un mijloc şi un sfârşit. Cu cântecele rock, doar repeti fraza. Există o frază şi apoi este un pod şi apoi este fraza. Şi nu ştiu. Pur şi simplu nu mi-au plăcut niciodată.”

Ea împărtăşeşte şi o notă pe care a trimis-o regizorului Martin Scorsese după ce a văzut „Killers of the Flower Moon”.

„«Aceste filme pe care le-ai făcut sunt atât de uimitoare. Şi interpretările actorilor şi scenariul şi pur şi simplu, sunt atât de impresionată. Şi îmi pare foarte rău că te-am refuzat, dacă erai tu, care m-ar fi întrebat să joc în «Alice Doesn't Live Here Anymore». (Ellen Burstyn a jucat rolul unei cântăreţe aspirante în filmul lansat în 1974). Şi pentru că mi s-a spus că era rolul unei cântăreţe într-un club de noapte. Aşa că m-am gândit, «Nu sunt o actriţă atât de bună la acea vreme pentru a juca rolul unei cântăreţe proaste».”

Ea spune că a ajuns să joace rolul respectiv în ”acel eşec pe care l-am făcut”, referindu-se la comedia din 1981 ”All Night Long.”

Privind înapoi la cariera sa, Streisand îşi aminteşte de o fotografie înrămată pe care o avea în vechea sa casă, înainte de a se muta în Malibu, California. Era de la un interviu pe care l-a dat la vârsta de 19 ani.

”M-au întrebat: «Ce vrei să fii?» Le-am spus: «Ei bine, vreau să fac multe lucruri. Vreau să joc teatru, să cânt.» Oh, am spus chiar că mi-ar plăcea să regizez o operă într-o zi. Lucru pe care întotdeauna mi-ar fi plăcut să îl fac, însă nu am ajuns niciodată la asta. Deşi este posibil să fie ceva ce aş putea face”, a conchis artista.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici