ISTORIA, FĂRĂ PERDEA. Agentul sovietic „Salcîm”, amanta lui Petru Groza şi alte întîmplări de acum 75 de ani

Ziua de 27 mai 1945 a căzut într-o duminică. La Bucureşti a fost o zi frumoasă şi caldă din perspectiva vremii, dar nu şi a vremurilor. În acea zi un informator, ”agentul Salcîm”, aflat în slujba sovieticilor, a urmărit, pas cu pas, ce a făcut primul ministru român, dr. Petru Groza. Raportul lui s-a păstrat şi deschide o fereastră către acea zi din trecut, de acum 75 de ani.

6885 afişări
Imaginea articolului ISTORIA, FĂRĂ PERDEA. Agentul sovietic „Salcîm”, amanta lui Petru Groza şi alte întîmplări de acum 75 de ani

ISTORIA, FĂRĂ PERDEA. Agentul sovietic „Salcîm”, amanta lui Petru Groza şi alte întîmplări de acum 75 de ani

Sub ocupaţie

România era o ţară sub ocupaţia nedeclarată a Armatei Roşii, sub care se punea în practică doctrina stalinistă a sovietizării. Aceasta a fost expusă într-o propoziţie simplă de către Stalin, într-o convorbire cu comunistul iugoslav Milovan Djilas, cu ocazia întînirii pe care liderul de la Kremlin a avut-o cu Tito, în aprilie 1945: “în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”. Şi nici n-a fost altfel.

Dar ocupaţia nu decurgea fără incidente. Tot atunci, opt soldaţi sovietici ”stricaseră” o nuntă în judeţul Alba; deşi sătenii i-au invitat şi i-am omenit ca pe ceilalţi nuntaşi, după ce s-au îmbătat, cei opt ”au început să sfarme obiectele de prin casă şi să se agaţe de femeile oamenilor. Oamenii, văzînd că, cu vorba bună nu pot să-i liniştească, i-au luat la bătaie. Şase dintre soldaţi au scăpat cu fuga, iar doi au fost bătuţi şi-au rămas bolnavi în comună. Asemenea cazuri s-au petrecut şi se petrec regulat prin comunele din apropiere. Sătenii, auzind că foarte mulţi dintre soldaţii sovietici ce vin izolaţi prin sate sînt dezertori şi-au luat curaj şi, atunci cînd aceştia nu se poartă omeneşte, îi sancţionează singuri”, raporta Chestura Sebeş. Nici în Capitală nu era linişte - şi nicăieri în ţară. Cu o seară înainte, pe la ora 20, la Prefectura Poliţiei Capitalei se raporta că ”şase indivizi îmbrăcaţi în uniforme sovietice, cu pistoale mitralieră asupra lor, au intrat în cafeneaua Violeta din str. BIănari nr. 16 şi, ameninţînd cu armele, au jefuit cea 30 persoane de tot ce aveau asupra lor. S-au luat cîteva milioane lei, ceasuri, inele, tabachere etc. După această faptă, doi dintre militari s-au urcat În maşina cu nr. 12.312, iar alţi trei au plecat pe jos”.

La acel ceas de seară, aflat în biroul său, dr. Petru Groza lucra la noua sa carte – ”În umbra celulei”. Marioneta de care sovieticii şi comuniştii s-au folosit ca prim-ministru al României pentru a asigura o faţadă „democratică” instaurării regimului lor de ocupaţie fusese pentru scurtă vreme supus arestului de către Siguranţă, la sfîrşitul anului 1943. Lucra acum la dramatizarea aceastei experienţe, pentru a acuza represiunea suferită de el în vremea ”regimului burghezo-moşieresc”. Dr. Petru Groza scria, deci, la biroul său despre „amarnicele” suferinţe la care a fost supus, în vreme ce se afla în arestul Siguranţei, după Crăciunul anului 1943, în plină „dictatură”: „Sînt atît de absorbit în gînduri, încît aproape tresar cînd un agent mustăcios, robust, cu ochii adînciţi în orbite, trădînd nesomn şi multă oboseală, se apleacă asupra mea şi întreabă aproape şoptit dacă nu doresc să-mi aducă ceva de-ale mîncării: «E un om de serviciu care iese chiar acum în oraş...». Deşi de la ceaiul luat la Braşov au trecut mai multe ore, constat că nu mi-e foame.” Mai tîrziu însă, viitorului om de stat al regimului „democrat-popular” i se făcuse în schimb sete: „Setea este însă cu adevărat chinuitoare. Întreb dacă poate să mi se aducă un ceai. Un comisar dispare, dar ceaiul nu mai soseşte, deşi noaptea coboară cu încetul. O mică şicană, mirosind a tortură. Spre orele 9, întreb din nou pe un alt comisar dacă nu aş putea avea un ceai sau un pahar cu apă. «N-avem om de serviciu care să meargă în oraş», îmi răspunde. Mi-aduce însă el un pahar cu apă”. După cîteva zile, petrecînd revelionul în celulă, are parte de o cupă de şampanie, în cinstea Anului Nou.

Aşa arăta un arest al demonizatei Siguranţe în anii „cruntei represiuni a regimului exploatator al burgheziei şi moşierilor”, în legătură cu care gardienii din anii comunismului nu conteneau să-i acuze pe deţinuţii politici, spunîndu-le cu o cinică satisfacţie, după cum erau învăţaţi la cursurile lor profesionale, că au parte de ceea ce ei pregătiseră „clasei muncitoare”.

Ziariştii, victimele colegului lor, dr. Petru Groza

Chiar în acele zile, guvernul condus de dr. Petru Groza dezlănţuise valuri de arestări, în baza Decretului Lege Nr. 312 din 1945, sub pretextul pedepsirii ”criminalilor de război”. Petru Groza se mîndrise adesea cu publicistica sa, ceea ce nu a împiedicat ca din acea primăvară să înceapă urmărirea îndeaproape a ziariştilor care susţinuseră guvernul antonescian şi războiul antisovietic. Printre ei, Radu Gyr, Stelian Popescu şi Nichifor Crainic. La 23 august 1944, cel din urmă se afla în Bucureşti, suferind de o dublă pneumonie. A fost internat pentru îngrijire la Mănăstirea Cernica şi apoi la clinica lui Iuliu Haţieganu din Sibiu, de unde a plecat la mijlocul lunii octombrie. Printr-o întîmplare norocoasă, s-a întîlnit cu primarul comunei Gălăneşti din Suceava, care i-a  făcut un buletin pe numele de Vladimir Spînu. Astfel şi-a început Nichifor Crainic lunga odisee de fugar prin diferite sate din Transilvania, ascunzîndu-se în casele unor preoţi care i-au fost studenţi la Teologie.

În cadrul procesului „lotului ziariştilor fascişti” (alături de Radu GyrPamfil Şeicaru şi alţii), Tribunalul Poporului l-a condamnat pe Nichifor Crainic în contumacie, prin Sentinţa nr. 2/4 iunie 1945, la detenţie grea pe viaţă şi degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul ţării, prin crime de război. După aproape trei ani de pribegie, pe 24 mai 1947, obosit şi crezînd că după încheierea păcii de la Paris va fi rejudecat mai blînd, l-a convins pe preotul Ion Sămărghiţan, gazda sa de atunci, să-l anunţe pe jandarmul satului că se predă. A fost trimis la Bucureşti, în arestul de la Ministerul de Interne. Locul, aflat şi azi la subsolul Ministerului, era numit cu un umor negru de către bucureşteni ”Submarinul”. De aici, de la ”Submarin”, Nichifor Crainic şi-a început a doua parte a odiseei sale, prin temniţele comuniste, încheiată la eliberarea din 1962, cînd a acceptat condiţia de a colabora, în schimb, la oficiosul comunist ”Glasul Patriei”, menit să-i atragă în ţară pe românii din exil. A murit zece ani mai tîrziu.

În dimineaţa zilei de 27 mai cînd a deschis ziarul ”Scînteia” care i-a fost adus de aghiotantul de serviciu care-i asigura paza, prim-ministrul Petru Groza citea la rubrica ”Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război în cercetarea Tribunalului Poporului”, care semnala "elementele reacţionare" ce puteau pune în pericol procesul de sovietizare a ţării, despre  ”Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, trimişi în faţa Tribunalului Poporului”: "Prin hotărîrea Consiliului de Miniştri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispoziţiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, ambii ziarişti" Le fusese întrucîtva coleg, deşi nu era de calibrul lor. Unde erau ei acum, şi unde era el? Cred că pe faţă i se întipărise un zîmbet de satisfacţie. Acest zîmbet nu i se ştersese de pe faţă, cînd a sunat aghiotantul, înştiinţîndu-l că au venit cei pe care îi aştepta.

Agentul ”Salcîm” în acţiune

Deşi impusese un guvern pro-sovietic în România la 6 martie 1945, Stalin nu avea încredere totală în el. Aşa că o reţea de spioni sovietici îi controla atît pe comuniştii din România, cît şi pe ”tovarăşii” lor ”de drum”. Primul vizat era chiar prim-ministrul, dr. Petru Groza. Aşa că, fără să ştie, cel care-i răspundea la ”clopoţel” şi-l însoţea pas cu pas mai avea, pe lîngă numele său, pe care nu-l cunoaştem, un alt nume de agent-informator, dat de şeful lui de facto – Piotr Goncearuc, din Serviciul Secret de Informaţii. Acesta era un fost agent NKVD trimis cu misiuni de spionaj în România, prins şi condamnat la 15 ani de închisoare,  proaspăt eliberat de la Caransebeş şi reactivat ca spion sovietic, de astă dată în fruntea ”contraspionajului” din ţara unde fusese trimis în 1936 să spioneze. Acum era un erou răzbunător, îndeplinind ordinele unei echipe de informaţii din România a spionajului militar sovietic, sub conducerea colonelului Nikolai Petrovici Zudov.

Goncearuc, devenit ulterior geneneral de Securitate sub numele românizat de Petre Petrescu, îl ”recrutase” pe atunci pe poliţistul care îl păzea pe prim ministrul Groza, ca informator pentru spionajul sovietic. De unde şi pînă unde numele de cod al acestui agent a ajuns să fie ”Salcîm”, rămîne pe veci o enigmă a istoriei. Dar e sigur că la finele acelei zile de 27 mai 1945, agentul ”Salcîm” îşi alcătuia ”Raportul nr.2”.

”Relativ la P.G. În ziua de 27 mai 1945, domnul doctor s-a sculat de dimineaţa, de la ora 6, a venit frizerul şi pedicurisrul (sic!), apoi a lucrat în cabinet pînă la ora 11. La ora 11 a ieşit afară să se plimbe, unde îl aşteptau nişte domni de la Frontul Plugarilor. La Ora 12,45, a plecat însoţit de un domn Tamaş pe b-dul Lascăr Catargiu nr.14, unde stă domnul Suşner, fost coleg de închisoare şi care de două luni se află bolnav, ceea ce l-a determinat să-i facă o vizită. La ora 13,40 a plecat de la adresa susnumită ca să ia masa la domnul Meteş, pe strada Doamna Anastasia nr. 8, etajul II, unde a suit pînă la ora 15,15, de unde a venit acasă şi a dormit pînă la ora 17. La ora 17 s-a sculat şi a lucrat pînă la ora 18,45, cînd a plecat la cluburile Metropol şi Jockey Club care se află pe lacul Herăstrău, unde s-a întîlnit cu prinţul şi prinţesa Racoviţă şi cu domnul şi doamna Vasilopol de la Preşedinţie, unde au vizitat cluburile susnumitei şi au băut cîte două sticle de bere. La ora 21 au venit acasă, însoţindu-l pînă la poartă. La ora 21,15, a trimis maşina să aducă o doamnă al cărui nume îl voi da ulterior şi care a rămas cu domnul doctor. Eu am plecat la ora aceea, deoarece îmi venise schimbul şi domnul doctor a spus că nu mai pleacă nicăieri. Urmează raport ulterior. Cu respect, Agentul Salcîm”.

Pe niciunul dintre cei vizitaţi în acea zi de dr. Petru Groza nu-I aşteptau zile prea bune. Cei de sînge princiar şi-au pierdut curînd toate bunurile şi, în cel mai bun caz, s-au salvat în exil, dacă nu au ajuns în domiciliu forţat sau în închisoare, precum istoricul Ştefan Meteş, care a petrecut mai bine de cinci ani ca fost ”ministru al instrucţiunii publice” în temniţa de la Sighet.

Alte întîmplări ale unei zile obişnuite

S-au întîmplat mai multe în acea zi de duminică, 27 martie 1945. De pildă, în vreme ce dr. Petru Groza îşi vedea de igiena personală, Stalin îi scria lui Churchill o scrisoare, remarcînd că ”au trecut mai bine de 8 luni de cînd România şi Bulgaria au rupt alianţa cu Germania hitleristă” şi că ar fi timpul ca occidentalii să reia legăturile diplomatice cu ţara noastră, devenită de fapt a lor, a ruşilor. Churchill s-a arătat imediat de acord cu Stalin şi l-a înştiinţat în aceeaşi zi pe Roosevelt că „a venit timpul să reluăm relaţiile diplomatice cu România”.

La noi, istoria mergea cu paşi mai mici. Pe 27 mai 1945 a avut loc la Ploieşti ”o serbare cu caracter ostăşesc” în cadrul Regimentului 4 Dorobanţi, care primise cea mai înaltă distincţie de război, „Ordinul Mihai Viteazul”. În acordurile muzicii militare, ”după terminarea serbării, au urmat dansurile populare ale ostaşilor. Răsplata faptelor de arme săvîrşite de eroii săi stă înscrisă pe drapelul regimentului”, se consemna în jurnalul regimentar. Regimentul a fost desfiinţat la data de 15 iunie 1946, ca urmare a ”reorganizării armatei”. Armată care trebuia formată numai pe modelul diviziilor fidele comuniştilor organizate în URSS, ”Horea, Cloşca şi Crişan” şi ”Tudor Vladimirescu”.

Tot pe 27 mai 1945, se transmitea de la Marele Stat Major un ordin către lt.col. Dumitru Bădărău, să revină din concediu. Dar acesta nu s-a prezentat la serviciu. Fusese ridicat de la domiciliul său din Caracal de o patrulă sovietică, îndrumată acolo de comisarul Georgescu, de la poliţia din oraş. Colonelul Bădărău comandase pe frontul de est ”Centrul H”, ”organ militar specializat în informaţii privind Uniunea Sovietică”. Peste o jumătate de oră, comisarul Georgescu a revenit în strada Engels nr. 4, cerîndu-i soţiei colonelului, doamna Ecaterina, schimburi pentru soţ, care s-a întors din URSS abia în 1956, pentru a fi încarcerat la Gherla, unde a mai ispăşit o condamnare în contumacie, pentru ”crime de război”. Grav bolnav, a fost eliberat în septembrie 1957. În decembrie acelaşi an a paralizat şi s-a chinuit aşa pînă la moarte, vreme de aproape nouă ani.

Petru Groza, cu un rîs nechezat: ”Nu mi-a părut rău pentru Maniu”

La mai puţin de o lună după ce a paralizat colonelul Bădărău, dr. Petru Groza a murit, pe 7 ianuarie 1958. Spre apusul vieţii, nu-l părăsise interesul lui de o viaţă pentru femei. O notă mai puţin cunoscută din acei ani, scrisă de un vizitator american şi aflată în arhivele ”Europei Libere” îl descrie cum îşi exprima filosofia vieţii, în următoarele cuvinte: ”ca om, sînt însurat cu soţia mea şi ca politician cu partidul meu. Dar din cînd în cînd, ca orice om modern şi civilizat, îmi permit să fiu necredincios, dar întotdeauna cu cineva mai tînăr”. Interlocutorul lui american nota că ”Groza nu face niciun secret din vederile sale hedoniste”. Fraza ”trebuie să ne bucurăm de apus” era ”folosită probabil în faţa celor mai mulţi dintre oamenii cu care stă de vorbă”.

Groza mai spunea că ”Maniu a avut apusul lui, dar ce mod de a ieşi din scenă. Nu mi-a părut rău, pentru că Maniu a fost omul căre îşi spunea un lider al ţărănimii dar ce drept avea să se numească astfel: nu şi-a construit o moşie niciodată, nu a însămînţat vreun cîmp, nu a plantat o livadă sau a cules recolta şi n-a făcut niciun copil... Eu am construit o moşie, mi-am plantat terenurile şi am făcut copii, şi toate cele pe care le-am făcut încă le mai mai pot face”. Observatorul American nota că Groza ”spunea acestea cu un rîs nechezat. Copiii ilegitimi ai lui Groza sînt mai numeroşi decît cei cinci născuţi în urma căsniciilor sale”.

În 2008, la 50 de ani de la moarte s-a încheiat restaurarea casei dr. Petru Groza din Deva, un impozant imobil cu trei etaje, de pe strada Avram Iancu. Statuia lui din oraş, scoasă după revoluţie de pe soclu, pentru a lăsa loc unui monument al rezistenţei din munţi, a fost dusă la Băcia, unde e înmormîntat. Pe casa din Deva a fost aşezată o placă memorială, care spune următoarele: ”în această casă a locuit dr. Petru Groza, delegat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, preşedinte al Frontului Plugarilor, Prim Ministru (1945-1952), Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1952-1958), ctitor de biserici şi catedrale ordodoxe”.

Dr.Petru Groza a fost unul dintre puţinii delegaţi la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 care a scăpat, în anii comunismului, de la arestarea, anchetarea şi persecuţiile Securităţii, ori chiar de la moartea în închisoare, precum Iuliu Maniu, al cărui sfîrşit nu-l regreta. Dar asta este altă poveste… 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici